Sălbăticie la SUPERlativ: Buila-Vânturarița, M-ții Căpățânii

Data: 18-19 iulie 2018.

Echipa: eu, Dragoș, Matei, Rareș.

Traseu: Schitul Pahomie (776m)--Schitul Pătrunsa (1018m)--Curmătura Builei (1560m)--Șaua Ștevioara--Vf. Vânturarița Mare (1885m)--Șaua Ștevioara--Schitul Pahomie.

Această tură trebuia să aibă loc între penultimul meu examen și al doilea pain au chocolat, dar vremea nu a ținut cu noi: în 10 masive situate la o distanță ok față de București prognoza meteo era dezastruoasă. Am fost extrem de supărată, dar am luat decizia inteligentă de a amâna orice ieșeală pe munte. Două săptămâni mai târziu, în Vamă fiind, vorbeam cu Matei câteva trasee când am intrat să verificăm vremea. Am văzut negru în fața ochilor când am observat că, în și mai multe grupe de munți, erau probabilități mari de precipitații pe următoarea săptămână. 

În zilele ce au urmat, primul lucru pe care îl făceam dimineața era să verific prognoze. Nimic: ploaie peste tot, eventual și fulgere; minunat. Dar marți s-a schimbat subit predicția în Buila-Vânturarița pentru ziua de joi (adică erau "doar" 40% șanse de precipitații de la ora 14 în sus, iar calculele spuneau că atunci vom fi pe coborârea din creastă). Am hotărât să plecăm din București miercuri seară.

Joi dimineață pe la 8 am plecat din Râmnicu Vâlcea către Mânăstirea Pahomie unde urma să lăsăm mașina. Câteva detalii importante: din satul Valea Cheii sunt 3 km de drum forestier până la Mânăstirea Iezer. Acesta continuă apoi cu 7 km pana la o troiță și încă 2 km până la Mânăstirea Pahomie. Forestierul mai urcă puțin, dar noi am făcut acea porțiune pe jos. Drumul este ok (...desigur, dacă nu încerci să faci drift-uri). 

Schitul Pahomie

Schitul Pahomie--Schitul Pătrunsa (cruce roșie, 1h 30)

La Pahomie ne-am echipat și la 9 30 fix am pornit pe traseu. Am făcut 1h până la troița de sus (capătul drumului forestier), unde am fost întâmpinați de un (ditai) câine ciobănesc și încă câțiva mai mici. Ne-au lătrat, ne-am oprit. Au început să meargă în fața noastră, noi ușor-ușor după ei. Când au reînceput să latre, a intervenit un călugăr care lucra în zonă și s-au liniștit. Acolo am observat că mi se umflase destul de rău degetul mare de la mână, probabil că mă mușcase ceva. M-am panicat puțin, știam că nu am antialergic la mine (never again). Am ținut puțin degetul în apa rece ca gheața și am pornit mai departe. Următoarele 30 min le-am parcurs pe poteci destul de blânde.

Acolo sus vom fi în câteva ore

Hopa

Cât timp ne-am gândit noi cum să trecem pe lângă vaci (Mai pe sus? Mai pe jos?), Dragoș a scos un sincer "Aoleu..." și a deschis drumul, trecând (evident) foarte aproape de ele.

1. Pe-o scară    2. Schitul Pătrunsa

Marcajul

Ajunși la Pătrunsa, am întrebat un călugăr încotro este Curmătura Builei și ne-a îndrumat către niște indicatoare. Acestea se află cam la 100m de intrarea în Biserica mare.

Pătrunsa-Biserica mare (foto: Matei)

Indicatoarele

Poate e momentul potrivit să spun cum a venit ideea turei și nu am cum să nu mă emoționez gândindu-mă la asta. Epsilon-educația mea montană cu care am pornit la drum pe Jepii Mari și mai apoi în toate nebunelile povestite, am primit-o pe aceste poteci și meleaguri. Undeva prin gimnaziu am urcat cu unchiul si verii mei până în golul alpin și poate atunci s-a produs primul declick. Îmi amintesc perfect cum am rămas mută în fața peisajului de atunci și cum aș fi vrut să merg mai sus, și mai sus (dar nu era atunci momentul; am rămas doar cu promisiunea vagă "poate data viitoare"). Au trecut anii, dar momentul mi-a rămas bine întipărit în minte. După ce am început să merg pe munte, gândul că aș putea ajunge acolo a devenit din ce în ce mai prezent. Și iată-ne.

Schitul Pătrunsa--Curmătura Builei (punct galben, 1h 40)

Am început să urcăm in direcția indicată dar ne-am pierdut repejor pe o potecă care ducea la o chilie. Marcajul este aproape inexistent în prima parte (3-4 minute). Trebuie urmată direcția indicatorului, adică în sus! Am văzut câteva "semne", niște benzi roșu cu alb atârnate de crenguțe. Apoi a apărut în sfârșit bulina galbenă. Odată cu ea, a venit de nicăieri și un cățel, mare cam cât o pisică de-a mea (fără glume cu elefanți, vă rog; chiar era micuț). Dragoș l-a mângâiat și apoi nu am mai scăpat de el. Ce-i drept, nici nu am încercat. Poteca urcă abrupt. Abrupt rău. Gâfâiam cu toții când am făcut o pauză pentru o ciocolată, exact înainte de a ajunge în golul alpin. Cuțu a mâncat și el un snițel (merci, mama).

Abrupt

În sus-dreapta

Tabloul (foto: Rareș)

Ajungem în golul alpin!!!

Haida!

Ce-am văzut atunci...acum

Entuziasmul meu zgomotos a fost mutat pe silent după ce Rareș a punctat faptul că iarba e înaltă, sunt teribil de multe gâze, probabil șerpi și nu e ok ca eu să mă opresc din 2 in 2 secunde să fac poze. A, și marcajul aproape inexistent. Asta cu marcajul n-a spus-o el, dar probabil că o gândeam cu toții. 

Într-adevăr, marcajul pe acea porțiune este foarte prost și nu există potecă. Adică nu există cărare bătută de multe picioare omenești, fără iarbă și stufăriș. Călcam efectiv pe smocuri înalte și alunecoase. Eu aveam pantaloni lungi și mă simțeam oarecum în siguranță, dar ceilalți aveau pantaloni 3/4 și cred că e o mică minune faptul că suntem cu toții bine. Strategia a fost să călcăm apăsat așa încât șerpii să ne simtă prezența și să plece. De asemenea, am evitat din răsputeri să ating cu mâinile iarba sau pământul (nu mi-a ieșit în totalitate). Practic, mergeam aproape la nimereală și din când în când dădeam peste o bulină galbenă abia vizibilă, motiv clar de bucurie. La un moment dat se vedea departe ceva ce semăna a potecă și am luat-o într-acolo. 

Bulină, pantă abruptă, stufăriș

Poteca

Abrupt

Omul și Muntele

Aici a fost un moment nasol. Ajungând printre brazii care se află în stânga imaginii de sus (a doua), pur și simplu am pierdut marcajul. Nu știam încotro trebuie să ajungem. Am căutat întâi în stânga noastră, apoi în sus, dar de fapt direcția bună era dreapta. Deci țineți minte: trebuie sa ajungem la brazii din partea de sus a imaginii. Până la urmă au apărut niște buline palide și o potecă bătută. Important: printre brazi curge un izvor și apa e foarte bună, puțin mai sus e și un "robinet" improvizat (adică un buștean). 

Când eram aproape de vârful acelei pante, am auzit lătrături. Apoi am văzut căsuțele. Ne-am amintit fără drag de stâna de sub Vârful Lespezi și Cuțul care ne urmărise atunci... Am rămas plantați lângă indicator 10 minute bune pe fundal de lătraturi. Am avut timp berechet să observăm că marcajul nostru trece exact printre 2 câini și eu personal m-am gândit foarte atent la varianta cale-întoarsă:)))). 

 Indicator în Curmătura Builei

Până la urmă am strigat la nenea (care era de fapt o doamnă) care se vedea în ușa stânei să ne ajute cu câinii. Răspunsul care ne-a stârnit un râs nervos a fost: "Nu mușcă, veniți printre ei!". Când ne-am mai apropiat, ne-a spus că cel care lătra cel mai urât este legat. Am schimbat câteva vorbe și am pornit mai departe. 

Curmătura Builei--Șaua Ștevioara (bandă roșie, 1h 30)

M-am gândit dacă să povestesc ceea ce urmează și am ales să o fac pentru că subliniază gradul de sălbăticie. "Poteca" era acum mai stâncoasă și urmăream atenți marcajul. Dragoș ne-a strigat la un moment dat că nu poate înainta. Motivul era o capră nu tocmai vie, nu tocmai proaspătă și nu tocmai conexă aflată exact pe unde trebuia noi să trecem. Mai pe stânga sau mai pe dreapta erau niște urzici care mi-ar fi ajuns până la bazin. Pot doar să spun că gradul meu de domnișorenie a scăzut până la un 25% după experiența asta. Poate ăla e momentul în care ne-am dat seama cât de sălbatic este de fapt locul.  

Mai mult, pe parcursul întregii zile am fost singurii oameni de pe traseu. Marcajul ușor inexistent pe anumite porțiuni, iarba înaltă plină de vietăți, poteca rareori bătută...totul părea neatins în jurul nostru. Nu te-ai aștepta la asta când știi că până aproape de Schitul Pătrunsa e drum forestier. Am avut senzația puternică că noi suntem intrușii într-o lume care ne acceptă, dar nu e tocmai primitoare. Nu am mai simțit asta nicăieri. 

Privire înainte și înapoi

Revenind la un ton mai vesel, ajunși în creastă am făcut o pauză de masă. Mă simt datoare să spun că eu nu am mâncat nici un șnițel în acea zi, i-am pasat porția mea lui Cuțu:)).

Cu mult zoom se văd niște cai sălbatici

Așa (foto: Matei)

Probabil Vf. Buila și Vf. Vânturarița

Împrejur

Dragoș

Șaua Ștevioara și Vf. Vânturarița

Indicator în Șaua Ștevioara și mai apoi indicatorul de pe vârf

Șaua Ștevioara--Vf. Vânturarița--Șaua Ștevioara (bandă roșie, 15min dus, 10min întors)

Când am ajuns în Șa, m-am liniștit. Avusesem câteva emoții să nu înceapă ploaia cât timp suntem noi cei mai înalți din zonă. Acum cazul cel mai rău era să o pornim direct în jos, către Pahomie, fără să bem Pepsi pe Vânturarița. Pe indicator erau anunțate 30-40 minute. Probabil că privind norii, am prins aripi. Urcarea și de fapt tot drumul de pe creastă ne-au amintit puțin de Vârful Lespezi. Poate de la înclinație și drumul înierbat.

Spre vârf

Oare el la ce se gândea?

Yey!

Pepsi, selfie-ul de vârf, RAPID și o bine meritată pauză de masă. Ar trebui să menționez că (probabil) înainte de Șaua Ștevioara am trecut și pe lângă Vf. Buila, dar nu ne-am dat seama. 

Privire înapoi; Se vede Oltul

Am fost goniți de pe vârf de câteva picături de ploaie, care din fericire au fost doar o alarmă falsă.

Șaua Ștevioara--Schitul Pahomie (punct albastru, 1h 50m)

Marcajul părea proaspăt vopsit și era destul de des. Pentru câteva momente am crezut că nu vom mai avea probleme de orientare, dar bucuria nu a durat mult. Am ajuns la o pantă foarte abruptă înierbată pe care trebuia să o coborâm. Erau puține pietre, așa că semnele era foarte rare. De vreo 4 ori am pierdut marcajul și a trebuit să ne întoarcem la ultimul semn găsit. Nici acum, uitându-mă pe poze nu pot să spun exact care este locul prin care am intrat în pădure. A fost foarte util faptul ca erau 8 ochi care să caute (cățelul nu prea ne-a ajutat), chiar recomand sa fie minim 3-4 persoane pe acest traseu. Apropo de Cuțu, ne-am asigurat mereu că este pe lângă noi.

Deși a fost o provocare să ne orientăm, nu cred că s-a supărat prea tare vreunul dintre noi. Aveam în față un peisaj superb, era imposibil să te enervezi. 
Cadrul se va repeta de multe ori, pur și simplu nu am vrut să fac o selecție. 

Începem coborârea

Vedeți vreun marcaj? Nici noi:(

Oltul în toată splendoarea

Continuarea crestei și Cuțu

După o mică porțiune de pădure am ajuns la Stâna Ștevioara. Trecuse fix o oră de când plecasem din Șa. Fiind părăsită, este împrejmuită din toate părțile de urzici de înălțimea mea. Ne-am băgat pumnii în mânecile bluzelor, am strâns din dinți și ne-am făcut loc printre ele bătând din palme (atât cât puteam) și călcând apăsat. Wow. Un munte cu adevărat sălbatic.

Stâna Stevișoara cu ale sale lanuri de urzici

Apoi am intrat în pădure. Marcajul era vizibil pe copaci, nu se mai punea problema rătăcirii, dar era clar faptul că drumul nu este foarte des umblat de oameni. Ritmul de coborâre fusese alert până atunci, dar pădurea întunecoasă l-a dublat. Mie îmi tremurau picioarele de la efort (ca să nu vorbim de bătăturile din talpă) și era o senzație super dubioasă, parcă nu erau picioarele mele. De mai multe ori am alunecat, dar m-am redresat înainte să îmbrățișez pământul. 

Ținând cont de faptul că majoritatea timpilor noștri fuseseră mai buni decât cei de pe indicatoare, speram ca cele 2h 30 să se înjumătățească și să văd mașina mai repede. În mintea mea sau de-adevăratelea, nu știu, mi s-a părut că văd urme dubioase în pământul moale. Nu avea sens să zic altcuiva, nu e ca și cum ar fi existat vreo metodă de teleportare. Ca răspuns la gândurile mele foarte optimiste, i-am auzit pe Rareș și Matei vorbind încet în spate... și ei voiau să ajungă mai repede jos. După vreo 30 minute, Dragoș a luat-o înainte fiind nemulțumit de viteza noastră de mers (deși mergeam foarte repede!!!). Am rămas cu Rareș, Matei, Cuțu și cu un ritm draconic. Știu că este foarte egoist ce urmează să spun, dar mă gândeam că eventualele animale or să îl simtă pe Dragoș și se vor retrage și din calea noastră sau că dacă Doamne ferește se întâmplă ceva nasol, o sa vină să ne zică. Eu fluieram periodic, așa, de siguranță. 

La un moment dat, pros*&$ și idio^#$ de Cuțu ne-a dat o panică teribilă: din senin a scos un lătrat scurt și a luat-o la goană în jos. În secunda doi am început să mărim progresiv pasul. Ne prefăceam toți că nu suntem speriați dar eram vai de steaua noastră. Rareș îmi spunea pe un ton calm: "Fluieră. Mai fluieri o dată, te rog? Fluieră." După câteva minute (secunde în capul meu), Rareș a spus că poate ar fi o idee să nu mai alergăm. Pentru că da, ajunsesem să alergăm, la propriu. Am rărit puțin pasul, dar am continuat să fluier din toți plămânii (aia mulți) până când am văzut printre copaci drumul forestier.

Long story short, am ajuns bine jos și noi și Cuțu. Teoria lui Rareș este că și-a dat singur cu o creangă în cap și s-a speriat, dar atunci de ce adulmeca așa suspect aerul? Când ne-am văzut în siguranță, Matei ne-a citat din clasici: "dacă ți-e frică de lup, nu intra în pădure"... Îmi tremurau picioarele groaznic (cred că se adunase și frica), gâfâiam și eram uzi-leoarcă. Știți cât am scos de la Stână până la Pahomie? 50 de minute. Boost-ul ăla de adrenalină de la Cuțu...

Lângă Schitul Pahomie

Harta

Lângă drumul forestier

A venit vremea concluziilor.

Aș vrea să încep prin a spune că toate cele 3 mânăstiri sunt speciale. Nu am pus prea multe poze cu ele pentru că pur și simplu nu cred că aș putea reda suficient din liniștea sau atmosfera de acolo. Pentru prietenii cu mașină care nu agreează neapărat mersul pe munte dar au ajuns până aici: țineți cont de faptul că schiturile Iezer și Pahomie sunt niște oaze de Frumos accesibile via un drum forestier decent, iar Pătrunsa se află la aprox. 30 minute de mașină via o potecă foarte făcubilă. Cred că sunt niște locuri pe care trebuie să le vezi o dată în viață.

Alt fapt pe care încep să îl conștientizez este că eu (sau poate noi?) nu sunt prietenă cu pădurile și probabil îmi va fi greu să schimb asta. Nu mă înțelegeți greșit! Iubesc Pădurea și uneori o găsesc de-a dreptul fascinantă, dar de (prea) multe ori mă sperie. Poate e doar o chestiune de vârstă, așa cum suspectează Matei, dar momentan sunt(em) mai atrași de înălțimi și creste. Sper să vină ziua în care ea va însemna mai multă pace decât stres și fluierături, dar să zicem că nu vreau să grăbesc acel moment.

Lecția învățată e aceea că există termen de comparație pentru cuvântul Sălbatic. E ceva atrăgător dar care sperie într-un traseu puțin umblat. Buila-Vânturarița este parc național și parcă vizitezi un muzeu: ai vrea să nu deranjezi nicio musculiță, să nu lași nimic în urma ta ce ar putea perturba frumusețea locului.

O reamintire: nu subestima un munte după înălțime. Traseul nostru pare foarte easy (și părea așa încă de acasă), dar diferența de nivel a fost de 1235m, iar timpul total 7h 30.

Câteva informații pe care le consider utile: se găsesc surse de apă la fiecare schit și sub Curmătura Builei. Încurajez purtarea pantalonilor lungi- iarba este deseori înaltă și plină de vietăți și urzici. Pe alocuri traseul nu este bine marcat, recomand puțină experiență montană prealabilă. Pe noi ne-a ajutat foarte mult faptul că am fost 4, așa am reușit să ne orientăm destul de repede.

Cărări cu Soare, căci cu toții ne dorim asta!