Am făcut Nordica: creasta Pietrei Craiului între Turnu și La Om (II)

Prima parte o puteți citi aici.

Șaua Crăpăturii (1660m)--Vf. Turnu (1911m) (punct roșu, 1h 30 min)

Și a început tare: primul lanț cerea să te cațeri și să încaleci cu fața la stâncă un bolovan grăsun, lucru care n-a fost chiar așa ușor, mai ales pentru oamenii nu foarte înalți. Unii dintre noi au considerat bucata respectivă ca fiind cea mai grea din partea de urcare. Apoi lanțurile s-au succedat ușor-ușor, pentru traversări sau cățărări unde prizele naturale nu erau suficiente.

Un ochi atent poate observa cel puțin primul lanț și câteva bubuline

1. Mara trecând de primul cablu (foto: Matei)
2. Cum se vede când "urmezi"

1.Dragoș S și Rareș (foto: Mara)

2.Eu la o traversare...interesantă (foto: Mara)

Exact asta vedeam. Două buline și lanț

1. Mara și undeva sus Dragoș G
2. Dragoș S și Rareș pe-o urcare (foto: Matei)

Atenție. Sunt multe poze cu lanțuri sau porțiuni care arată înfricoșător. Am încercat să le surprind exact așa cum erau, nici mai grele, nici mai ușoare, dar realitatea la fața locului este totuși alta. Mai ales că acolo știi că trebuie să le faci: nu te gândești dacă poți, ci cum. Nu te uiți în jos-stânga-dreapta ca să evaluezi distanțe și probabilități (hmm hmm), ci îți cauți soluții și prize. Pentru cei care chiar vor să facă traseul ăsta, voi lăsa câteva surse bune de informare, poate mai grăitoare (filmate) la sfârșitul articolului.

Belvedere (foto: Matei)

1. Zone diferite, strategii diferite (foto: Mara)
2. Mostră de urcare

Mărturisesc fără rușine că am ratat majoritatea punctelor de belvedere, îmi era frică să-mi răsucesc capul să mă uit în depărtări (am câteva încercări de poze, toate strâmbe și cu degețele😁). Nu mai exista nimic în jurul meu pe acolo, doar eu și poteca-cu-ghilimele. Îmi căutam prizele și încercam să simt piatra bine: verificam dacă e stabilă, contractam mușchii, împingeam în picioare și reluam jocul. Îmi aminteam cu mare drag de escaladă și chiar cred că acele 2 luni mi-au folosit pe parcursul traseului.

1. Puțin vertical        3. Cățărare

2. În același minut, băieții urcă puțin în urma noastră (foto: Matei)

Ultima parte era o urcare abruptă (dar ok) printr-un jnepeniș des. Mara și Dragoș G erau în față, iar ceilalți băieți mult în spate. Eram transpirată și mă bătea soarele în cap. Mi-am luat o mică pauză să gâfâi în voie, adică m-am pus în fund pe-o piatră...și atunci m-am simțit norocoasă. Mi-au trecut prin fața ochilor câteva coincidențe minunate care au dus la momentul în care eu mă cațăr în Piatra Craiului...

Practic, asta a fost urcarea în creastă: vreo 40 de minute prin pădure, iar apoi 1h și puțin de urcat abrupt și cățărat pentru a ajunge în vârful mogâldeței din prima poză: Vârful Turnu, începutul Nordicii. Mi-ar plăcea să pot spune mai clar nivelul de dificultate, să nu fiu așa ambiguă ca toate articolele citite de mine înainte de tură:)), dar acum că am fost pe acolo, îmi dau seama că e sănătos să vorbesc doar în numele meu și al celor din grup. Unora le-ar părea poate imposibil, iar altora banal. Pentru mine, bucata asta n-a semănat cu nimic din ce făcusem înainte, poate doar la nivel microscopic cu urcarea spre Piatra Mică. Zonele expuse le-am trecut cu succes pentru că nu m-am uitat ostentativ în jos sau depărtări și mi-am gândit pașii în avans (vorbește o persoană cu o sensibilitate față de înălțimi).

Creasta. Vf. Padina Închisă (extrem dreapta), Vf. Padina Popii (următorul), Țimbalele și Vf. La Om (în nor).

Vedere din Vf. Turnu.

Creasta Pietrei Mici și Bucegii în spate

Indicatoarele de pe vârf

Vf. Turnu (1911m)--Vf. Ascuțit (2150m) (punct roșu, 1h 40 min)

Aveam un pact cu mine ca dacă mă simt depășită, să dau quit la Ascuțit și să cobor la Curmătura (îmi era foarte frică de Țimbale). Îmi doream din tot sufletul să mă descurc, mă pregătisem pentru toată nordica, dar aveam această soluție de rezervă la care mă gândeam cu frică. Cum aș fi putut să trăiesc încă un an întreg cu gândul la crestele alea? Urcarea spre Turnu îmi reușise bine, acum totul depindea de această porțiune. Am fost foarte atentă la stările mele ca să știu ce hotărâre iau: continui sau cobor. Din fericire, decizia a fost foarte simplă.

1. Printre jnepeni (foto: Mara)

2. În același timp, băieții coboară (foto: Mara)

Câțiva zimți și intrăm în pădure

Până în Șaua Padinei Închise (~30 min), poteca a fost realmente prin pădure, nimic expus. Abia apoi a fost drum de creastă, dar nu îmi amintesc locuri cu prăpastie-stânga și prăpastie-dreapta. De regulă, aveai gol doar într-una dintre părți. Aveam două întrebări fără răspuns atunci când am plecat de acasă. Cum e efectiv creasta? Păi ori mergi pe potecă normală, ori te cațeri, ori descațeri. Cred că pozele din acest jurnal surprind destul de bine esența. Sunt lanțuri ajutătoare? Nu prea, dar asta pentru că nu sunt necesare. De fapt, a fost o singură porțiune cu lanț, o traversare pozată puțin mai jos.   

Indicatoare în Șaua Padinei Închise

Un firicel din Brâna Caprelor

1. Privire înapoi către Vf. Turnu

2. Și ce ne așteaptă (pe termen scurt)

Mostră de potecă

Cu pași mărunți (foto: Matei)

Jocuri de nori 

Vârfuri în zig-zag

Detaliu (foto: Mara)

Urmează o coborâre mai tehnică

1. Executată într-un mare stil:))))))   (foto: Matei)

2. Cu puțină atenție se pot vedea marcajele către Mara (foto: Matei)

Stâncăraie (foto: Mara)

Potecă destul de cinstită

Depărtări albastre

Traversăm de pe-o parte pe alta...

1. Dragoș S cocoțat pe-o stâncă

2. Badass Matei și puțin Rareș

E momentul să mărturisesc că toate descățărările le-am făcut coborând pe fund, cu spatele la stâncă (una singură nu a ieșit, voi povesti la momentul potrivit). Știu că nu așa e corect, că mulți tocmai au închis pagina, dar nu mă simt în siguranță dacă sunt cu fața la stâncă...pur și simplu nu văd, nu îmi găsesc prize la picioare, iar fundul e o alternativă destul de sigură care se pare că a funcționat în 99,9% dintre cazuri. Am de gând să lucrez la acest aspect în vederea turelor următoare, dar dacă încă citiți, vă rog să nu judecați prea tare...măcar pentru faptul că celorlalți le-au ieșit câteva descățărări bine.  

Așa cum spuneam, decizia de a merge până la capăt a fost luată cu toată inima. Mă simțeam ok cu prăpastia lângă mine, mult mai bine decât îmi aminteam din alte excursii și am constatat că mă descurc la cățărat-descățărat (târâș-grăpiș, nu mai contează).

1. Ultimul urcuș spre Vf. Ascuțit, cu Mara și Dragoș G

2. Băieții

Indicatoare în vecinătatea Ascuțitului

Dragonul fumegând

Refugiul Ascuțit înghițit de nor

Detaliu

Vârful Ascuțit (2150m)--Vârful La Om (2237m) (punct roșu, 3h 10 min)

...Porțiunea asta a fost the sh*t...

Am picat în mijlocul unui conflict de interese: Mara și Dragoș G mergeau într-un ritm destul de alert, iar ceilalți băieți discutau înflăcărați despre diverse (vom reveni cu detalii), așa că se mișcau puțin mai încet. Am ales să nu mă enervez (ca în alte ocazii), ci să mă bucur alături de ei de traseu, așa că grupul s-a spart în 2 părți. Nu pot să mă plâng, așa avem niște poze foarte spectaculoase, din 3 unghiuri diferite (eu, Matei și Mara). Nu mă credeți? Priviți:D.

Stânca ne devine potecă (cu zoom se văd marcajele)

Doing it like a pro (foto: Matei)...well, almost:))

Fereastra (foto: Matei)

1. Spre Țimbale

2. Înapoi spre Ascuțit

Dragoș G și Nordica

Muntele ține norul

În alaiul nostru, Dragoș S deschidea drumul. Nu mai știu dacă a existat efectiv o discuție pe această temă, dar cred că a făcut asta și ca să mă ajute în cazul în care ar fi fost nevoie, măcar cu indicații prețioase (care au fost din plin). Cumva s-a repetat istoria de anul trecut și am apreciat asta, dar nu verbal. Bine, probabil că s-a plasat ca avangardă și ca să scape de privirile dădăcitoare ale fratelui mai mare. Știu că am vorbit destul de mult, dar din păcate mi s-au șters din minte cam toate conversațiile de atunci...

1. Râdeam cu gura până la urechi (foto: Matei)

2. Și poza făcută din unghiul meu

Dragoș S și poteca spre Țimbale

"Stai să ne așezăm să pară că e easy money" și 5 minute mai târziu...

Dragoș G pe orgă

Nu e stupid dacă funcționează (foto: Matei)

În timpul ăsta, în spatele nostru mai apăruse o persoană de vază. Domnul Klopp a parcurs și el cele mai expuse și tehnice porțiuni ale crestei datorită lui Rareș și lui Matei care discutau înflăcărat despre nu știu ce tragere la sorți care avea loc în acea seară (later edit: pentru grupele Champions League) și despre diverse strategii: cine să intre pe teren, cine să fie rezervă și alte chestii din astea bărbătești. Am aflat la câteva zile după că mult-menționatul domn Klopp este antrenorul echipei Liverpool și atunci totul a căpătat sens în mintea mea...

M-a mirat tare diferența dintre gândurile mele și discuțiile de mai sus, aproape că m-am enervat, a fost exact ca pe Moldoveanu...dar suntem diferiți și asta este minunat:)). La urma urmei, le sunt atât de recunoscătoare băieților că mă ascultă cu o încredere aproape oarbă când vine vorba de munte, încât să vorbească despre tot ce le dorește inimioara atâta timp cât mă duc unde vreau. Da.

Dragoș S deschizând drumul

În stânga se văd semnele, iar în dreapta o continuare foarte încețoșată:)

1. Băieții care l-au adus și pe Klopp cu noi...

2. Avangarda 

3. Așa nu:)) 

Așteptându-i pe Godoți

Coborâre printre nori

Revenind la micul haos din interiorul meu, ar trebui să spun că porțiunea care urmează, Țimbalele, am abordat-o cu sinceritate totală și cu un "Doamne, fă să fie bine" declarat (și puțin în contradicție cu vocabularul meu). Nu încercam să par curajoasă, dar nici n-am dat drumul la robinetul cu panică...mi-am ținut caii cât am putut de bine. Peisajul devenise exclusiv stâncos, exclusiv cățărare și descățărare, iar eu trăiam efectiv fiecare pas, fiecare priză, fiecare rocă. Și cu fiecare mini-vârf pe care reușeam să-l trec, eram mai aproape de mine. La un moment dat chiar am avut curajul să gândesc: "haide Munte, arată-mi tot ce poți!"

Trei fundulețe sau 3 oameni for scale

Cam asta era vizibilitatea, slava Domnului:))
Se văd câteva marcaje și Mara cu tricoul roz

A plecat norul, iar Mara a ajuns sus

1. Cipi for scale (foto: Matei)

2. Detaliu (foto: Matei) 

Doar wow. Rareș și Dragoș S (video: Matei)

Din toată Nordica, au rămas cu mine aceste cățărări pe pereți înalți, înalți până la cer (urmați de coborâri infinite...). Am imaginea întipărită în minte: mă uitam în sus și vedeam mai mult stâncă decât cer, era ATÂT de departe capătul!!! Și apoi venea adevărata întrebare...oare de acolo ce se vede? E mai rău de atât?

Well, n-am de ce să fac pe floricica parfumată. Pereții ăștia mi-au zgândărit limitele destul de serios (poate și de aceea mi-a rămas o bucățică de suflet acolo) și dincolo de ghemul filosofic al gândurilor mele care se descâlcea încet-încet, am scos câteva înjurături...genul ăla de cuvinte pe care ai mei își închipuie că nici nu le cunosc:))))...mă gândesc cu groază că Dragoș S a fost martor la ele, sper din tot sufletul că a uitat tot ce-am zis:)))). Un mic exemplu: știu că atunci când eram aproape de vârful peretelui de mai sus, am crezut că am scăpat. Dar am ajuns în vârf și am văzut că urmează încă unul, identic, copy-paste și știu că din străfundul sufletului a ieșit admirativ un sincer, abia șoptit HOLY SHIT...

Când am ajuns în vârf, am văzut asta.  

Privire înapoi: Matei și Rareș

No, mostră de coborâre...

Nordica inundată în soare

In memoriam.

Înainte și înapoi (se vede creasta (deja) parcursă)

Prima dată când vedem clar vârful La Om

Mister și elitism

Cum se urcă munții?

1. Vârful La Om în cea mai frumoasă reprezentare

2. Ultimul obstacol și-un degețel emoționat

Știam ultima parte, o văzusem în toate video-urile și blogurile citite și părea puțin înfricoșătoare. Acum eram față în față cu ea, 1 la 1, dar nu era doar asta. Crăpătura aia era efectiv ultimul pas pe care trebuia să-l fac ca să pot să urla din toți rărunchii AM FĂCUT NORDICA!!!!! Trecută de celelalte obstacole, mintea mea a proiectat toate fricile și nesiguranțele mele legate de traseu (și nu numai) avute de-a lungul timpului în acea stâncă înclinată...și caii au smucit puțin frâul. L-am lăsat pe Matei să treacă primul...și apoi l-am rugat să facă o poză la momentul istoric. M-am apropiat cu pași cam împleticiți, am apucat stânca aproape tremurând, am închis ochii și-am trecut. Ahhhhhh. Să știți că e chiar ușor!

Îmbrățișând stânca

A insistat Matei...

Nu mai țin minte ultimii pași spre vârf. Știu doar că am ajuns acolo, am luat stâlpul în brațe și am început să plâng.

Mi-am amintit neputința pe care-am simțit-o atunci când văzând "România neîmblânzită" am crezut că eu nu voi putea păși niciodată prin acele crăpături. Am plâns cu gândul la toate stâncile cățărate și descățărate la limită, lângă prăpastie...cu gândul la bicicleta mea care se cheamă Nordica. Voiam să mă îmbrățișez pe mine de dimineață, de cu o săptămână în urmă, de acum un an...să-mi spun că am reușit și că a fost într-adevăr extraordinar. Dar nu era doar asta. Dincolo de depășirea temerilor mele, dincolo de febra vârfului, fusesem părtași la frumusețea acestui munte. Aveam pe degete zgârieturi făcute în rocile de acolo, văzusem cu coada ochiului abisurile, testasem cu bocancii prize peste prize create de natură în cotloanele muntelui. Am plâns pentru că mă simțeam atât de norocoasă...

...

În timp ce astfel de gânduri îmi alergau prin minte, Matei mi-a făcut o poză, poate cea mai dragă din tot jurnalul...

Să ții un stâlp în brațe...

Când mi-am revenit, m-am alăturat grupului vesel și am purces către respectarea tradițiilor. Am făcut selfie cu Pepsi-ul și cu 2 fulare cu Rapid (long story, Rapid Viena avea meci cu Steaua în seara aia, da, a câștigat) și apoi l-am împărțit frățește, după ce am avut onoarea să iau prima guriță. Ne-am bucurat de peisajele frumoase și de norii care s-au risipit, măcar pentru câteva minute (+o conservă de fasole cărată de Dragoș S cu multă trudă:)) ).

Sudica

S-au risipit norii

Poza oficială de vârf

Vârful La Om (2237m)--Refugiul Grind (1610m) (bandă roșie, 2h)

Am început coborârea chiar de lângă indicator, și nu era prea plăcut să ne gândim că mai avem încă 4h până la cazare. Eu și Dragoș S aveam deja genunchii praf, nu intru în detalii, dar ceea ce a urmat a întrecut puțin așteptările. Prima parte a fost exclusiv pe grohotiș și a fost ORIBILĂ, ne-a stors rău de puteri...nu vreau să mai cobor niciodată pe acolo.

Nu bănuiam ce derdeluș de pietre ne așteaptă

1. O Doamne, pot să simt durerea din poza asta...:))

2. Dans sincron (ambele foto: Matei)

Deznădejdea din privire:))))))

Dragoș S pe-o cărăruie

Coloșii în nori

În depărtare

Privire spre viitor

O rază ca o mângâiere

Un mic colț de Rai

Refugiul

Refugiul Grind (1610m)--La Table (1422m)--Casa Folea (1100m) (bandă roșie+cruce roșie, 30 min+1h 10min)

Drumul a continuat prin pădure și curând am ajuns în zona cu arbori tăiați. Peisajul era urât, dar o pădure tânără creștea în loc. Am mai adăugat apă în sticle și ne-am orientat către casa Folea.

Printre crengi

Speranțe

Indicator în zona la Table

Creasta tocmai parcursă

De prin sat

Ultimii pași

Am avut parte de o primire călduroasă la casa Folea: am fost conduși într-o cameră de 6 persoane și am fost întrebați dacă ne-ar plăcea să mâncăm bulz fierbinte la cină, ofertă acceptată instant. Iar apa caldă de la duș a fost o adevărată binecuvântare...

Eram arși de soare, aveam picioarele ferfeniță, genunchii distruși, dar eram fericiți, cred. Serios, dincolo de replicile drăgăstoase "de ce am acceptat să vin?" și "nu mai venim niciodată cu tine" (care erau spuse cu gândul la durată, nu la dificultate!), cred că noi toți aveam un sentiment de împlinire. Dar și articolul a fost unul lung, ca pentru un traseu tehnic de 12h și 10 minute, așa că să lăsăm concluziile pentru mâine, adică ziua a 3-a a acestui jurnal de călătorie.... 

Mulțumiri speciale Marei și lui Matei de la care am împrumutat foarte multe poze!
Va urma.