Coborârea din Buila

Continuarea acestui articol. 

Dimineața a venit pe nesimțite. Am deschis ochii și am văzut soarele strălucind vag prin cortul galben. După câteva foieli leneșe, mi-am făcut curaj să dau piept cu frigul dimineții, să ies din cort. Curând ne-am strâns cu toții să organizăm micul dejun, pe aceiași piatră mare care ne-a fost blat și masă de bucătărie cu o seară înainte. Tot ce-mi amintesc este o ciocolată fierbinte dulce (prea dulce!) care a încălzit dimineața. 

Cănița mea de campat (*nesponsorizat, aș vrea eu, e doar super drăguță)

Căluții din Curmătura Builei (foto: Matei)

Ne-am strâns corturile și bagajele fără grabă, și am mers să ne interesăm ce traseu ar fi mai potrivit pentru coborâre. Eu știam bulina galbenă (urcasem pe ea cu 2 ani în urmă), cam expusă, cu pante înnierbate mari. Am aflat la fața locului de poteca mai blândă cruce-albastră, care ne duce tot la Schitul Pătrunsa. Am ales această variantă mai simplă ca să  vedem o potecă nouă și să nu ne supra-solicităm.

Curmătura Builei--Schitul Pătrunsa (cruce albastră+punct galben, 2h+10min)

Puțin mai jos de Curmătură am (re)găsit izvorul, ne-am spălat pe dinți cu un debit infim de apă rece ca gheața, și apoi ne-am continuat drumul. În poza de mai jos, pe versantul din partea dreaptă se vede o potecă: aceea e bulina galbenă. Nu am găsit din prima marcajul de cruce albastră ci a trebuit să ne invârtim puțin prin împrejurimi. Primul semn se află pe un copac de la marginea pădurii, deci luați-i la rând cu răbdare.   

Trebuie să intrăm în pădure, aici se cam pierd marcajele

Matei pe coborâre

Detaliu

Schitul Pătrunsa văzut de sus

Detalii

Coborârea este destul de abruptă, nu pot decât să-mi imaginez că la urcare nu e deloc plăcută. Dar marcajele sunt relativ dese și undeva pe traseu este o poiană cu priveliști superbe! După 2h am ajuns la niște indicatoare unde am schimbat crucea albastră cu punct galben. Apoi încă 10 minute și am ajuns la Schitul Pătrunsa.   

Vechi vs nou

O ultimă zonă împădurită înainte de schit

Ce măgar!

La schitul de sus am ajuns în jurul orei 12, iar călgurării luau prânzul. M-a amuzat foarte tare măgarul care băgase capul pe ușă, probabil îi era și lui poftă, sărăcuțul:)). Am fost și noi invitați la masă (deși eram complet străini!!!), dar am refuzat politicos, eram puțin grăbiți.

Schitul Pătrunsa--Schitul Pahomie (cruce roșie, 1h 40min)

Începem coborârea spre schitul Pahomie

Primele 40 de minute le-am petrecut pe o potecă simplă și frumoasă care șerpuiește până la o Troiță. De la acea Troiță până la Pahomie este drum forestier, probabil vreo 5km, noi l-am parcurs într-o oră.

Ziua anterioară fusese foarte solicitantă, iar grupul nostru era spart în două: unii plini de energie, și unii destul de sfârșiți și îmbufnați. Am avut atunci o discuție constructivă, și ne-am dat seama că dacă vreodată vrem să facem o excursie de mai multe zile (cel puțin 3), eventual cu cortul, trebuie să ne antrenăm puțin mai mult, și fizic și psihic. Recunosc că a fost puțin greu să renunțăm temporar la un anumit plan, dar mie nu-mi place să mă întorc din drum la mijloc, așa că mai bine lăsăm ambițiile pentru momentele în care avem și pregătirea necesară. 

Crestele de pe care am coborât

Chiar dacă discuția a fost puțin aprinsă pe alocuri, așa cum e de așteptat de la o idee care ne-a făcut să visăm cu ochii larg deschiși destul de mult, concluziile au fost înțelepte. Cred că noi toți am ieșit mai determinați să avem grijă de noi și să ne pregătim mai temeinic pentru...când o fi. Deci pe lângă excursia în sine, tura asta din Buila ne-a făcut să ajungem la un consens într-o problemă importantă pentru noi, chiar dacă rezultatul a fost amanânarea unei aventuri. Mai mult, ne-a dat pastila de motivație necesară pentru ca data viitoare, drumeția de a doua zi, și a treia, și a patra să nu fie un chin, ci o plăcere. Rămâne de văzut dacă ne vom ține promisiunile.

...

Anul se apropie de sfârșit când scriu aceste rânduri și trebuie să spun în mod oficial că, pentru mine, Buila este tura anului 2020 (mai sunt și Mtb-urile recent descoperite, dar ele joacă la altă categorie). Chiar și după atâta timp, îmi e foarte greu să găsesc cuvintele potrivite pentru a descrie cât de mult mi-a plăcut porțiunea tehnică de creastă, Curmătura Oale--Vf. Vânturarița Mare. Parcă am fost un tricou aruncat în mașina de spălat: m-a luat creasta asta, m-a întors pe toate părțile, m-a obosit, m-a făcut să înjur și să mă minunez, m-a întors pe dos, și m-a scos mai curată și mai liniștită. 

Au fost și mici înțepături cu grupulețul: ba am discutat în contradictoriu despre ploaie și trăznete, ba s-au plâns ca niște fetițe de dificultate (nu toți), de lipsa marcajelor, de prea mulți sau prea puțini jnepeni, de prea mult sau prea puțin soare....dar am ieșit din asta mai uniți și poate mai deștepți, sper. Și știți cum e, prima masă gătită la primus nu se uită niciodată, și nici prima ciocolată caldă în vârf de munte... 

Traseul este absolut superb, ca un animal sălbatic care-și arată colții...îl iubești sau il urăști, nu cred ca există cale de mijloc. Așa cum am zis ieri, există vreo 2 porțiuni tehnice destul de delicate, așa că dacă aveți sensibilități legate de înălțimi, trebuie să aveți grijă, începeți cu alte poteci de creastă cu oarecare expunere. Iar dacă doriți să o parcurgeți în sens invers, adică Vf. Vânturarița Mare--Curmătura Oale, cred ca e bine să aveți o cordelină cu voi. De cealaltă parte, celor cu experiență pe munte și fără frici legate de înălțimi (oarecum), le recomand din suflet poteca asta, s-ar putea să vă îndrăgostiți.

Trebuie să îi mulțumesc dlui Bogdan A., pentru că un filmuleț de pe canalul lui de Youtube mi-a fost folositor în planificare. Mai mult, i-am și scris câteva întrebări legate de timpi, marcaje, și dificultăți tehnice, iar răspunsurile lui ne-au fost foarte utile în teren. Aruncați o privire pe canalul lui, are niște filmări din dronă extraordinare!