M-am indrăgostit de creasta fantastică a Builei: Curmătura Oale--Vânturarița Mare
Echipa: eu, Matei, Rareș, Ovidiu, Claudia.
Traseu: Schitul Pahomie (776m)--Curmătura Oale (1583m)--Vf. Vânturarița Mare (1885m)--Curmătura Builei (1560m) (ziua 1),
Curmătura Builei--Schitul Pătrunsa (1018m)--Schitul Pahomie (ziua 2).
Am pus ochii pe acest traseu acum 2 ani, încă de când am făcut research-ul pentru prima excursie în Buila. Atunci îmi doream mult să ajung în Curmătura Builei, să revăd peisajele care m-au marcat în copilărie, dar din lipsă de informații și hărți nu am abordat și secțiunea Curmătura Oale--Vf. Vânturarița Mare, creasta stâncoasă și sublimă a acestui munte. Dar acea potecă și-a așteptat rândul, vara aceasta. Știam că va fi o tură dificilă, ca tehnică și durată, așa că am avut grijă să ne verificăm condiția fizică înainte de a-l parcurge.
Din păcate, băieții au rămas cu sechele serioase după excursia de acum 2 ani...pentru că atunci s-a zguduit mașina cam tare pe forestier, ne-au cam chinuit marcajele rare și șterse, poate și panica cu pădurea întunecoasă de la final. Poate a fost prea multă sălbăticie pentru noi de atunci. Cert este că a trebuit să pun destul de multă presiune ca să accepte tura aceasta, și le sunt foarte recunoscătoare că au venit până la urmă. Nu știu ce va mai fi anul acesta, dar pentru mine, acest traseu candidează puternic la tura anului 2020.
Am oprit roata mașinii la Schitul Pahomie (din satul Valea Cheii începe drumul forestier: 3 km până la Mânăstirea Iezer, apoi 7 km până la o troiță, și încă 2 km până la Pahomie). Drumul este mult mai bun decât acum 2 ani. Urcarea începe puțin mai jos de schit, se vede indicatorul prin vegetație (pe dreapta când urci, stânga când cobori).
Schitul Pahomie--Curmătura Oale (punct galben, 3h 30 min)
Prima parte mi se pare cea mai slab marcată, dar drumul e larg și bătut. Destul de repede ajungem la un fel de stână pe care ne grăbim să o depășim. Urmăm în continuare drumul larg, "evident", dar ATENȚIE, foarte brusc traseul intră în pădure, face puțin-stânga pe-o potecă nu foarte vizibilă, și ești tentat să continui pe drumul mare. Noi așa am făcut și am fost nevoiți să ne întoarcem puțin. E o bulină pe-un copac subțire fix la acel moment.
Entuziasmul încă sus
Vremea nu tocmai primitoare
Atenție la bulină, e ușor de pierdut poteca în poza 2!
Apoi urcarea este destul de continuă și obositoare, dar semnele sunt vizibile și relativ dese. Prognoza când plecasem de acasă zicea ceva de o ploaie cu fulger la ora 15 (cantitativ mică), exact când estimam noi că vom ajunge la începutul crestei. Ne-am oprit de vreo două ori să parlamentăm, întrucât pe sus părea destul de cețos/înnorat. Până la urmă am luat decizia de a înainta pur și simplu, fără pretenții de a respecta neapărat planul de acasă, iar dacă cineva nu se simte în siguranță la un moment dat, să ne întoarcem. Să privim pur și simplu cu curiozitate traseul, mai ales că până în Curmătura Oale nu părea nimic riscant.
A, încă ceva. Planul inițial era să coborâm din Șaua Ștevioara pe punct albastru și să campăm la Pahomie, dar în dimineața cu pricina mi-am dat seama că am putea scurta durata totală cu vreo 2h dacă continuăm pe creastă până în Curmătura Builei. Așa că am insistat destul de mult pe varianta de a avea corturile și restul cu noi, să avem libertatea de a alege unde dormim, să nu fim forțați să coborâm. Mi-am primit câteva înjurături probabil (Ovidiu și Claudia nu-și planificaseră să care în rucsac sac+izopren+cort și bagajele lor erau deja burdușite), dar sunt sigură că a fost mai bine așa. Argumentul suprem a fost faptul că multe-multe grupuri urmau să campeze in Curmătură, deci n-am fi fost singurele 2 corturi din creastă (chestie care nu ne-ar fi convenit...urși, frici, pantofăreală, chestii).
Urcare destul de continuă
Mică pauză de masă
Până la stâna Oale am făcut 2h 10 min, iar în poiana care a urmat (cea din pozele de mai sus) am luat o scurtă pauză de masă. Apoi am avut și ceva timp bălăurit, întrucât bulinele erau cam șterse/inexistente. În orice caz, trebuie să ajungeți undeva în dreapta sus, acolo sunt arbori de unde reîncep marcajele. Am continuat prin pădure, la umbră și a fost o surpriză minunată când de nicăieri a apărut indicatorul. Deci până în Curmătura Oale am făcut 3h 30min, urcare continuă (cel puțin 807m diferență de nivel, asta fiind doar diferența dintre punctul final și cel inițial). Dar cred că ne-am mișcat destul de bine, probabil că în ritm mai lent se fac 4h.
Indicatoare în Curmătura Oale
Curmătura Oale--Vf. Vânturarița Mare (bandă roșie, 3h 50min)
Vremea era însorită, așa că am decis să urmăm planul inițial, cu atenție la nori. În sfârșit ajungeam acolo!!!
Cineva urăște Buila din toți ficații:))
Începem creasta!!!
Amalgam de vegetație și roci
Hopa sus
O primă parte destul de expusă (cred ca vârful din stânga e Vioreanu)
Nici de fotbal n-au mai vorbit
Aici a fost o parte expusă, aveai prăpastie în stânga și trebuia să te strectori pe lângă stânci. Ar fi fost o zonă drăguță, dar m-am speriat atunci când am văzut câteva picături grase de ploaie lipindu-se zgomotos de roci. Era ora 15 și ceva, prognoza de acasă nu o uitasem...iar dacă Cerul decidea să dea cu fulgere, noi nu eram deloc în locul potrivit. În primul moment bun, am decis să coborâm puțin din creastă, să vedem cum evoluează situația. Vreo 10-15 minute ne-am perpelit în mijlocul nimicului, evaluând pe rând cazurile posibile. Recunosc că fulgerul ăla roz de pe Meteoblue era mai de speriat decât stropii rari care veneau de sus. În cele din urmă ne-am ridicat și am ales să continuăm cu grijă.
Eram pe o porțiune asemănătoare cu Turnu-Padina Popii, adică înaintare prin creastă împădurită, nimic de speriat. Această bucată s-a încheiat cu o coborâre mai sensibilă: eu eram prima și am încercat o abordare clasică pe fund. A funcționat până la un punct, când singură-singurică m-am pus cu fața la stâncă și am descățărat-o ca la carte. Iar asta spune ceva despre coborârea aia nemernică:))...
O coborâre cam nașpa
Motivele de îngrijorare
Better and better
Jnepenii ne-au fost foarte buni prieteni, fără ei traseul ar fi fost imposibil
A urmat o parte care m-a uimit, sincer. Era o zonă cu roci enorme, iar noi cumva săream de pe una pe alta. Mai vedeai din când in când câte-o gaură infinită în care trebuia să faci tot posibilul să nu ajungi. Muntele ăsta pare așa pașnic când te uiți de jos la el, ai zice că sunt doar pășuni verzi infinite, mai abrupte sau mai line...dar nu poți bănui bijuteria asta stâncoasă, ascunsă bine prin vegetație. Doar wow...
"Tf is dis" :))
Atenție și curiozitate
Buila prin ochii lui Matei (foto: Matei)
Uneori trebuie să te arunci (foto: Rareș)
Plimbare stâncoasă: înainte și înapoi
Aici a fost o primă urcare serioasă. În dreapta aveai hău, în stânga jnepeni, și trebuia să cațeri pe pământ cu pietre. Pasul mare, mâini strânse pe jnepeni, puțin câte puțin...și gata!
Ohoooo, prima porțiune mai greuță
În urcare
Buila vibes:))
Partea cea mai dificilă
Creasta tocmai parcursă
Cred că aici e Vf. Vioreanu (1866m)
Deși scrie Vânturarița, acesta este Vioreanu, cel puțin așa am înțeles din ce-am mai citit. Aici se termină partea stâncoasă a crestei, urmează coborâri și urcări ierboase, iar jnepenii ne sunt în continuare ajutoare de nădejde.
Ce ne așteaptă
Ovidiu deschide drumul
Coborâri alunecoase prin vegetație
În memoria unor tineri omorâți de trăznet în creasta Builei, anul 1996. Dumnezeu să-i ierte!
O capră neagră ne privește uimită
Un ultim urcuș (se văd semnele)
M-am cam târât pe ultima parte de urcări și coborâri. Eram obosită, iar rucsacul chiar atârna foarte greu (sac de dormit, izoprenul care se îmbrățișa cu toți jnepenii, butelie, arzător, cratițe, cană, "pijama"...cel puțin acestea erau în plus față de o tură normală de-a noastră). Dar am ajuns cu bine pe vârful cel mai înalt al masivului, iar Pepsi-ul și gustarea ne-au mai inveselit:). Recunosc că pe traseu am fost cam speriată cu trăznetele, cred că și asta m-a consumat psihic destul de mult, dar cu cât mă gândesc mai mult la creasta aceea, cu atât crește inima-n mine de bucurie și recunoștință pentru frumusețile văzute și trăite acolo...
Bucățele de istorie
Și selfie-ul de vârf
Doamne, câte păduri
Spre vârful Buila
Cu dans de nori și ceață
Vf. Vânturarița Mare--Șaua Ștevioara--Curmătura Builei (bandă roșie, 20min+1h 10min)
Am pornit în pași leneși de coborâre pe creasta ierboasă a masivului, bucurându-ne de jocurile de lumini și de nori. Iar de data aceasta, am ajuns și pe Vf. Buila.
Detalii, detalii...
Norii trec muntele
Raze și luminiș
Floricelele și corturile cresc printre stânci
Ajungând în Cumătura Builei
Cu pernițe dureroase
Într-adevăr, Curmătura era plină cu corturi, abia am încăput și noi (puțin în pantă, aș adăuga). Am asamblat căsuțele, am făcut dușul munțomanului (cu servețele umede) și am purces către prepararea cinei. A fost prima dată când am gătit așa, aveam jucării proaspăt cumpărate, butelie, arzător și-un set de cratițe. Pregătisem de acasă punguțe cu orez condimentat, iar când acesta a fiert am adăugat porumb, conservă de ton și un mix de semințe (puteți vedea în filmulețul care va apărea curând). A fost minunată cina, atât pot să spun. Iar ca desert, Ovidiu ne-a gătit orez cu lapte (praf)...mai mult decât delicios!!!
Cu burticile pline și oboseală acumulată, ne-am îndreptat către corturi, și-am lăsat oamenii veseli și cântăcioși să se distreze pe fundal. Ne-am băgat in saci, am stins frontalele, am ascultat puțin vântul bătând, și s-a făcut dimineață. Ei...tranziția n-a fost chiar așa rapidă în cazul meu, m-am trezit de vreo 3 ori când au lătrat câinii de la stână mai agresiv. Dar comparativ cu prima noapte la cort (asta a fost a 2-a), am dormit chiar bine. Atât de bine încât nimic nu m-ar fi putut convinge să ies din cort ca să pozez stelele sau răsăritul...
...
Important: surse de apă sunt doar la Schitul Pahomie și în Curmătura Builei! Pe creastă sau în Curmătura Oale NU sunt izvoare. De asemenea, semnalul la telefon este foarte rar, puțin pe vârful Vânturarița și foarte foarte puțin în Curmătura Builei.
Timpul total a fost 9h 15 min, iar Strava zice că în această zi am făcut 9.49km cu 1185m diferență pozitivă de nivel. Nu știu cât de exact este, s-ar putea să mai fi pierdut semnalul ocazional. Deși urmează ziua 2, cu coborâre, concluzii și tot tacâmul, vreau să subliniez aici că traseul este dificil, expus, sunt necesare cunoștințe minime de cățărare, descățărare, condiție fizică bună. Matei și Rareș susțin că este cel mai greu traseu parcurs de ei până acum. Eu nu știu dacă sunt de acord cu asta, dar de exemplu consider că pe mine m-a ajutat să fac câteva trasee de creastă în Crai înainte de a veni pe aici (Piatra Mică, Nordica, etc). Se pare că traseul acesta e cotat 1B (ups). Totodată, celor cu experiență montană, rezistență, fără rău de înălțime, le recomand din suflet acest traseu fantastic, o sa încerc să găsesc cuvintele potrivite, mai clare, pentru partea a II-a.
Va urma:).
