Cei-ce-pe-Colț-au-stat, Vârful Negoiu (2535m), Făgăraș- Partea a II-a
Continuarea articolului acesta. Cu un gest foarte solemn, Matei a scos sticla de Pepsi din rucsac. Înainte de a o împărți, am făcut tradiționalul selfie:
Momentul nostru de pantofăreală
Eu am fost mai fraieră și am prins doar ultima guriță, dar intenția contează, nu?
În mijlocul discuțiilor noastre despre "eticitatea" cărării unei sticle de Pepsi pe Negoiu, Dragoș a conchis: "Bocancii nu te fac nepantofar". Am râs mult și bine, nici nu bănuiam cât de mult ni se potrivește (și nouă) această vorbă. Ne-am așezat lângă steag și am luat prânzul la 2535m. Au urmat foarte multe poze și comparații Negoiu-Moldoveanu.
În mijlocul discuțiilor noastre despre "eticitatea" cărării unei sticle de Pepsi pe Negoiu, Dragoș a conchis: "Bocancii nu te fac nepantofar". Am râs mult și bine, nici nu bănuiam cât de mult ni se potrivește (și nouă) această vorbă. Ne-am așezat lângă steag și am luat prânzul la 2535m. Au urmat foarte multe poze și comparații Negoiu-Moldoveanu.
Foarte fericită
Aceea e Cusatura Saratii?
Depărtări
Se ridică cortina
Furată de la Matei. Despre istoria pe care n-o învățăm la școală
Steagul României...
Vecinii Lespezi și Cornul Călțunului
Câțiva stropi de ploaie ne-au convins să ne dezlipim (cu greu) de vârf, unde se făcuse destul de frig. Eram cu toții liniștiți și oarecum fără griji. Am început coborârea.
Vârful Negoiu--Lacul Călțun (bandă galbenă+bandă roșie, 2h )
Vârful Negoiu--Lacul Călțun (bandă galbenă+bandă roșie, 2h )
De piatră
Nu sunt mândră de cum am coborât partea asta
Dragoș, Rareș și Sebi
Urcare spre horn, prima despicătură din stânga
Dragoș și Rareș: 4x4 pe alocuri
"Haideți odată...Cipriana, lași te rog frumos pozele?"
"NU"
Spre horn
Privire înapoi
Am ajuns cu bine la horn și apoi la Lac. Sebi avea în continuare dureri de spate și cu toții resimțeam multele ore de traseu.
Lacul Călțun--Poteca lui Grigore--Bâlea Lac(cruce albastră, 3h 30 pe indicator, noi votăm 4h realist, timpul nostru nu îl dăm)
Scăpați de pericolul ploii în creastă, ne-am găsit o altă grijă: să ajungem cât mai repede jos, la Bâlea, ca să putem merge cu mașina pe lumină în Piscul Negru, fără să ne luăm amendă. Acum râdem când ne amintim de asta, dar la acel moment, era important. Din acest motiv, nu am mai făcut pauză la refugiu. Era ora 17:15 când am pornit pe Poteca lui Grigore, traseu care ajunge la intrarea în tunel (de pe partea cealaltă față de Bâlea).
Dragoș și Rareș fugind de amendă
Începuseră să mă doară degetele mici în bocanci. Probabil că leocoplastele puse pe urcare se mișcaseră și acum degetul meu era în continuă frecare cu șoseta și bocancul. În plus, genunchii mei au mirosit că e rost de coborâre și au început să mă doară. Mă îngrozea faptul că mai avem de mers 4 ore până la mașină. Încercam să mă țin aproape de Rareș și Dragoș care se mișcau super bine, dar nu prea m-a băgat nimeni în seamă când am început să mă plâng.
În acest timp, Matei mergea împreună cu Sebi și erau destul de în spate. I-am auzit strigându-ne. Se pare că Sebi alunecase pe o piatră umedă și căzuse în noadă. Ne-am oprit să îi așteptăm, dar nu prea am încetinit ritmul de mers după regrupare. Trecusem de bifurcația care dă în Piscul Negru, și la acel moment eram convinși că vom ajunge cu bine la Bâlea.
Matei și Sebi
Ce ne așteaptă
Obosită dar fericită
Distanța dintre noi s-a mărit iar. Dragoș și Rareș chiar mergeau repede, trebuia să-mi gândesc foarte bine pașii ca să mă pot ține după ei. Strigăte. Sebi căzuse iar. De încă două ori...iar asta a fost începutul sfârșitului. Ne-am oprit să îi așteptăm, calculând ora la care trebuie să ajugem la Bâlea ca să evităm amenda.
În centru-stânga cu mult zoom se văd niște măgaruși
În dreapta pietroiului central, Sebi și Matei
Șiiiiii asta este ultima poză făcută de cineva în acea zi.
Atunci când au ajuns lângă noi, am aflat că acum Sebi are dureri și pe coborâri, la fiecare pas. Se vedea că nu e deloc ok. Era foarte obosit și întreba deja cât mai este din drum (răspunsul era undeva la 3h 30...). Ne-am speriat cu toții și am început să mergem încet. Am reușit să trecem printre măgarii aceia, dar după aia am făcut pauză. Era ora 18.
Sebi avea dureri cumplite de spate și s-a întins pe jos. Îl priveam neputincioși. Rareș și-a amintit că are un gel minune pentru întinderi și dureri articulare, care îți cam îngheață locul dureros. L-a masat, dar nu era deloc mai bine...și urma o urcare.
Era deja prea târziu să ne întoarcem și să o luăm spre Piscul Negru, nu am fi putut urca (aproape) tot ce coborâsem. Să ne întoarcem la refugiul Călțun era iar exclus. Plus că o noapte la refugiu, singuri cuc, fără saci de dormit nu era un lucru către care să ne grăbim.
Era deja prea târziu să ne întoarcem și să o luăm spre Piscul Negru, nu am fi putut urca (aproape) tot ce coborâsem. Să ne întoarcem la refugiul Călțun era iar exclus. Plus că o noapte la refugiu, singuri cuc, fără saci de dormit nu era un lucru către care să ne grăbim.
Pentru câteva secunde, ni s-a părut că ceea ce se vede în jos este Transfăgărășanul și ne-a trecut prin cap să împarțim grupul: unii la mașină, alții direct în jos, gata să aștepte acolo venirea mașinii. Idee foarte proastă de fel, dar ne-am dat seama ca e doar albia unui râu, deci a căzut.
Trebuia să urmăm poteca, să urcăm. Din acel moment, Matei și Rareș au cărat alternativ rucscacul (gol) al lui Sebi. Ne-am pus în mișcare mergând foarte lent. Mă simțeam îngrozitor, îmi părea că toate astea sunt din vina mea.
Atunci a început să plouă. Întâi mărunt, cu stropi mari, apoi s-a mai întețit. Unii și-au pus pelerinele de ploaie, dar Rareș care mergea cu Sebi nu a făcut-o, așa că m-am încăpățânat și eu pentru o vreme. Dragoș a văzut ritmul teribil în care ne mișcăm și ne-a propus să meargă în vârful pantei să ne spună ce urmează după aceea. Toată lumea a fost de acord și atunci a dispărut. Am aflat ulterior că atunci când a văzut ce ne așteaptă, s-a gândit că noi nu avem nicio șansă să ajungem pe lumină la Bâlea și a început să alerge, cu gândul de a ajunge la Salvamont.
În vârful pantei urcate cu sacrificii enorme și cu pauze dese, am văzut o stâncă înclinată care oferea ceva spațiu sub ea. Sebi s-a întins acolo, era foarte palid și nu mai avea haine uscate. Rareș i-a dat hanoracul lui. Împreună cu Matei l-au convins să mănânce ceva, cred că i-au dat un croisant. Nu mai trebuie să spun că toate durerile dispăruseră, eram surescitată, Matei si Rareș la fel.
Băieții au discutat variantele posibile. Am realizat cu toții că trebuie să sunăm urgent la Salvamont. Mi-am scos telefonul. Avea 2 liniuțe de semnal, dar nu putea să facă conexiunea. Cred că am încercat de zeci de ori. Matei la fel. Rareș nu prea mai avea baterie...tot din vina mea. Situația era critică.
Mi-a trecut prin cap să le dau mesaj alor mei, că poate se trimite, să-i rog pe ei să sune la Salvamont. Le lăsasem o hârtiuță foarte clară cu ce traseu facem și puncte intermediare, mi-ar fi fost ușor să le explic unde suntem exact. Rareș m-a trezit la realitate: să le spun părinților situația de atunci era foarte departe de o idee bună. Altă variantă extremă era ca unul din noi să urce iar spre refugiul Călțun, unde era semnal. Dar grupul era deja despărțit de Dragoș (care dispăruse) și am renunțat la asta.
Când băteam în lung și lat poteca de lângă stâncă prin ploaie încercând să dau de Salvamont dintr-o zonă fără semnal, a fost prima dată când m-am întrebat serios de ce merg pe munte. Ce mi-a trebuit mie să merg pe Negoiu, de ce nu puteam să stau acasă? Apoi am fost supărată pe mine pentru gândul ăsta, deși nu aveam un răspuns clar.
Am crezut că acolo vom rămâne toată noaptea, sub acea stâncă. Vedeam parcă întuneric peste tot în jurul nostru, noi doar cu spatele apărat de stâncă, îmbulziți unii în alții...și mai departe nimic. Rareș mi-a povestit după aceea că se gândise la toate, inclusiv la cum să mă "liniștească" dacă cumva încep să plâng sau să țip. Îmi era frică.
Acum ploua cu soare și apăruse pe cer un curcubeu extrem de clar. Mi-a venit ideea să ii dau lui Dragoș mesaj ca, dacă dă de semnal, să sune urgent la Salvamont și să spună exact unde suntem, înainte de jenepeniș. Nu știam dacă cu gândul ăsta pornise el înainte. Speram că se va expedia curând.
Nu știu cât am stat acolo, sub stânca aia. După ce s-a oprit ploaia, Matei și Rareș au discutat cu Sebi și au ajuns la concluzia că tot pe picioarele lui va merge, cu sau fără Salvamont. Eram pregătiți să plecăm. Să mergem în orice ritm, doar să înaintăm...
Urma o porțiune cu jnepeniș, cu foarte multe pietre înalte pe care să le treci. Nu ar fi fost nimic deosibit în mod normal, dar Sebi avea dureri când ridica piciorul oricât de puțin, nu vreau să știu ce a îndurat pe acolo. Matei îl ghida, îl încuraja, iar eu mergeam exact în fața lor. Rareș mergea la vreo 20m în față și fluiera, el avea și alte temeri. Câțiva pași, pauză de câteva minute. Trei pași, pauză...și tot așa.
Sebi și-a depășit în acele momente toate limitele. S-a transformat cu totul în voință și fiecare pas îi era o bătălie câștigată a minții asupra corpului. Numai el știe ce a simțit.
Urma o porțiune cu jnepeniș, cu foarte multe pietre înalte pe care să le treci. Nu ar fi fost nimic deosibit în mod normal, dar Sebi avea dureri când ridica piciorul oricât de puțin, nu vreau să știu ce a îndurat pe acolo. Matei îl ghida, îl încuraja, iar eu mergeam exact în fața lor. Rareș mergea la vreo 20m în față și fluiera, el avea și alte temeri. Câțiva pași, pauză de câteva minute. Trei pași, pauză...și tot așa.
Sebi și-a depășit în acele momente toate limitele. S-a transformat cu totul în voință și fiecare pas îi era o bătălie câștigată a minții asupra corpului. Numai el știe ce a simțit.
...
Într-un final am dat de potecă normală, fără bolovani. A trecut pe deasupra noastră un elicopter și am început să facem semne disperate. Atunci am constatat că lanterna mea, unica sursă de lumină din tot grupul (în afară de telefoane) nu funcționa. Îi curseseră bateriile și o cărasem degeaba. Tot atunci m-am gândit să le trimit alor mei un mesaj puțin mai cald decât: "17:15 începem coborârea pe poteca Grigore, fb", dar am renunțat. Am pornit mai departe.
Cred că era 19:30 când am văzut un cioban pe cărarea noastră. I-am spus pe nerăsuflate situația, inclusiv faptul că Dragoș a plecat înainte, întrebând dacă cumva l-a văzut. Ne-a răspuns ca nu, dar ne-a invitat ca, dacă nu avem altă șansă, să coborâm în vale la stâna lui. Am aflat și că până la Bâlea mai sunt cel puțin 2 ore. I-am mulțumit și ne-am continuat drumul. Exact atunci am primit cu toții mesaje de la Dragoș care ne-a spus că Salvamontul e pe drum spre noi și ne-am mai liniștit. Ulterior am aflat că neștiind numărul (0SALVAMONT=0725 826 668), el a sunat la 112. Se pare că mai erau în alertă și Jandarmeria, Ambulanța și Spitalul Județean.
Am văzut că traseul urcă continuu pentru următoarea oră (asta dacă eram întregi) și eram destul de descurajați (eram în Valea Paltinului). Am continuat să mergem în ritmul "câțiva pași, pauză câteva minute". Probabil că din vârful acelui deal se vedea tunelul și asta ne motiva puțin. Nu mai știu exact prin ce minune am traversat și Izvorul Paltinului. Îmi amintesc și că am observat departe-departe o capră neagră, dar nu le-am mai spus și celorlalți.
Pe la 20:15 am văzut undeva sus și departe câteva punctulețe roșii. Ne-am dat seama că e Salvamontul. Ne-am aruncat rucsacii și am început să facem semne și să fluierăm. Ne-au răspuns cu un fluierat scurt și am continuat să ne apropiem unii de alții. Atunci am știut că o să fie bine.
Primul lucru pe care l-au făcut când ne-au văzut a fost să ne evalueze din mers echipamentul. Am trecut testul bocancilor, dar îmbrăcămintea noastră era în principal din bumbac și am primit câteva sugestii/mustrări în privința asta. Ajunși lângă Sebi, au aflat care sunt probleme și l-au consultat, după care i-au dat ceai fierbinte cu muuuuult zahăr și ciocolată. Apoi ne-au dat și nouă, iar Rareș zice că n-a mâncat în viața lui ciocolată mai bună. Am pornit cu toții în ritm foarte lent, dar CONSTANT la ora 20:30.
Nu am cuvinte să descriu cât de bine s-au comportat cu noi cei 3 oameni din Salvamont Argeș care au venit la noi și jandarmii montani cu care ne-am întâlnit mai sus, cei care ne-au dat frontale. Le mulțumim și pe această cale, dacă vreodată vor citi asta. Am vrea să le spunem că de atunci am încercat să mergem mult mai responsabil pe munte, că nu ne mai lipsesc frontalele din bagaj. O să fie mereu în gândurile noastre.
Exact atunci când ne-am pus în mișcare, a început să-mi bâzzâie telefonul. Se pare că aveam semnal și...era tata. Am avut 3 secunde să mă hotărăsc dacă îl mint sau îi spun adevărul. Ținând cont că era posibil să ajungem pe foarte întuneric la Bâlea, nu puteam să evit:
-Bună, tata, nu te speria, sunt bine! Suntem cu Salvamont-ul...Sebi s-a lovit puțin la spate, nu foarte grav și am sunat. În rest suntem cu toții bine, dar s-ar putea să ajungem târziu la Bâlea, te sun atunci!
Probabil că n-a fost cea mai liniștitoare conversație și în următoarele minute 3 țări erau la curent cu isprava noastră.
A urmat mama lui Sebi care a întrebat cum merge. Sebi (care deja era mai bine) i-a indicat lui Rareș să-i scrie că suntem foarte bine, aproape de Bâlea. Răspunsul dânsei a fost cel mai tare: "Bine! Distracție plăcută în continuare!". Rareș și Matei au procedat similar...
Revenind, salvamontiștii au stabilit un ritm de mers extrem de lent, ca să mergem constant. Ne-am oprit de foarte puține ori, doar cât să luăm câte o gură de ceai sau ciocolată. Au avut multă răbdare cu noi și am învățat multe lucruri din ce ne-au spus atunci. Singurul lucru cu care nu suntem de acord a fost acela că Dragoș nu era într-o formă grozavă când s-au întâlnit cu el. Ceea ce nu știa nimeni este că Dragoș a alergat TOT drumul spre Bâlea. Se poate spune orice despre noi, dar el merită multe multe beri...
Când am ajuns în Culmea Pisica, abia se mai distingeau semnele, se întunecase. Mi-a crăpat obrazul de rușine când am început să-mi luminez poteca cu lanterna de la telefon. După puțin timp, ne-am întâlnit și cu jandarmii montani care ne-au dat câteva frontale.
Împins doar de voință, Sebi a reușit să facă încet și sigur tot drumul ăla până la Bâlea dându-ne și nouă putere să înaintăm fără să crâncim. Eram un șir de vreo 10 persoane pe o potecă subțire ca un fir de ață, înconjurați de beznă. Eu și Matei împărțeam o frontală pe care o țineam eu și nu vedeam prea bine, iar el mai deloc. Tunelul luminat se vedea întâi departe, apoi mai aproape, apoi aveam senzația că o să-l ating curând, deși tot fugea de noi. Și cred că avea ceva recorduri mondiale. Erau câteva lumini răslețe pe Transfăgărășan și rareori câte o mașină rebelă ca un punctuleț cu antene. În puținele pauze, am văzut cum strălucea cerul de deasupra noastră...milioane de stele ne vegheau. Picioarele mi se mișcau din inerție, iar rucsacul mă apăsa greu. Acel drum la frontale mi s-a părut fără sfârșit. Eram obosită.
Am ajuns la Cabana Salvamont la ora 23:40, după aproape 17 ore de mers pe munte. Înăuntru era cald și se auzea în surdină muzică folk. Am primit ceai fierbinte cu zahar. Ne-am dat datele personale și le-am mulțumit salvatorilor noștrii pentru a multa dar nu suficienta oară. Rareș a primit onoarea specială de a putea conduce pe Trans la ora aia, deși în mod normal accesul este interzis noaptea. Un jandarm l-a dus pe partea cealaltă a tunelului, de unde și-a adus mașina lângă cabană. Ne-am reîntâlnit cu Dragoș care, între timp, dormise acolo. Am aflat cum s-a descurcat și i-am mulțumit...de atunci îi spunem ocazional Salvatorul de pe Negoiu. În atmosfera caldă și slab luminată a cabanei, plutea acolo între noi un secret, o amintire ce ne leagă și pe care nici unul nu o va uita vreodată.
În noaptea aceea am fost iar singura mașină de pe Transfăgărășan. Ajunși la vila din Piscul Negru pe la ora 1:30, gazda noastră a fost extrem de fericită să ne vadă, își făcuse multe griji, săraca. Atunci mi-am dat seama că ultima mea masă fusese pe vârf, cu aproximativ 10 ore în urmă. Am mâncat cel mai gustos sendviș din viața mea, de asta sunt foarte sigură. Trebuie să mai spun că Sebi era cel mai vesel. Cu dureri, dar mai fericit ca noi toți la un loc.
Le mulțumesc băieților pentru că s-au comportat ca o adevărată echipă și că na, avem o amintire așa vie în minte. Ne consolăm cu gândul că din momentul în care accidentul s-a produs, fiecare decizie a fost luată după o discuție detaliată cu argumente pro și contra și că am ales variantele corecte pentru momentul respectiv. Dacă nu ați făcut deja asta, puteți citi varianta fantastică a lui Sebi aici, este penultimul.
Cam așa s-a încheiat excursia verii 2017. Am plecat a doua zi, după micul dejun, discutând și disecând ce am greșit, unde, când, cum. S-a terminat totul cu bine și deși am făcut-o lată, am învățat multe multe lucruri. Probabil de aceea am primit un cadou:
Cred că era 19:30 când am văzut un cioban pe cărarea noastră. I-am spus pe nerăsuflate situația, inclusiv faptul că Dragoș a plecat înainte, întrebând dacă cumva l-a văzut. Ne-a răspuns ca nu, dar ne-a invitat ca, dacă nu avem altă șansă, să coborâm în vale la stâna lui. Am aflat și că până la Bâlea mai sunt cel puțin 2 ore. I-am mulțumit și ne-am continuat drumul. Exact atunci am primit cu toții mesaje de la Dragoș care ne-a spus că Salvamontul e pe drum spre noi și ne-am mai liniștit. Ulterior am aflat că neștiind numărul (0SALVAMONT=0725 826 668), el a sunat la 112. Se pare că mai erau în alertă și Jandarmeria, Ambulanța și Spitalul Județean.
Am văzut că traseul urcă continuu pentru următoarea oră (asta dacă eram întregi) și eram destul de descurajați (eram în Valea Paltinului). Am continuat să mergem în ritmul "câțiva pași, pauză câteva minute". Probabil că din vârful acelui deal se vedea tunelul și asta ne motiva puțin. Nu mai știu exact prin ce minune am traversat și Izvorul Paltinului. Îmi amintesc și că am observat departe-departe o capră neagră, dar nu le-am mai spus și celorlalți.
Pe la 20:15 am văzut undeva sus și departe câteva punctulețe roșii. Ne-am dat seama că e Salvamontul. Ne-am aruncat rucsacii și am început să facem semne și să fluierăm. Ne-au răspuns cu un fluierat scurt și am continuat să ne apropiem unii de alții. Atunci am știut că o să fie bine.
Primul lucru pe care l-au făcut când ne-au văzut a fost să ne evalueze din mers echipamentul. Am trecut testul bocancilor, dar îmbrăcămintea noastră era în principal din bumbac și am primit câteva sugestii/mustrări în privința asta. Ajunși lângă Sebi, au aflat care sunt probleme și l-au consultat, după care i-au dat ceai fierbinte cu muuuuult zahăr și ciocolată. Apoi ne-au dat și nouă, iar Rareș zice că n-a mâncat în viața lui ciocolată mai bună. Am pornit cu toții în ritm foarte lent, dar CONSTANT la ora 20:30.
Nu am cuvinte să descriu cât de bine s-au comportat cu noi cei 3 oameni din Salvamont Argeș care au venit la noi și jandarmii montani cu care ne-am întâlnit mai sus, cei care ne-au dat frontale. Le mulțumim și pe această cale, dacă vreodată vor citi asta. Am vrea să le spunem că de atunci am încercat să mergem mult mai responsabil pe munte, că nu ne mai lipsesc frontalele din bagaj. O să fie mereu în gândurile noastre.
Exact atunci când ne-am pus în mișcare, a început să-mi bâzzâie telefonul. Se pare că aveam semnal și...era tata. Am avut 3 secunde să mă hotărăsc dacă îl mint sau îi spun adevărul. Ținând cont că era posibil să ajungem pe foarte întuneric la Bâlea, nu puteam să evit:
-Bună, tata, nu te speria, sunt bine! Suntem cu Salvamont-ul...Sebi s-a lovit puțin la spate, nu foarte grav și am sunat. În rest suntem cu toții bine, dar s-ar putea să ajungem târziu la Bâlea, te sun atunci!
Probabil că n-a fost cea mai liniștitoare conversație și în următoarele minute 3 țări erau la curent cu isprava noastră.
A urmat mama lui Sebi care a întrebat cum merge. Sebi (care deja era mai bine) i-a indicat lui Rareș să-i scrie că suntem foarte bine, aproape de Bâlea. Răspunsul dânsei a fost cel mai tare: "Bine! Distracție plăcută în continuare!". Rareș și Matei au procedat similar...
Revenind, salvamontiștii au stabilit un ritm de mers extrem de lent, ca să mergem constant. Ne-am oprit de foarte puține ori, doar cât să luăm câte o gură de ceai sau ciocolată. Au avut multă răbdare cu noi și am învățat multe lucruri din ce ne-au spus atunci. Singurul lucru cu care nu suntem de acord a fost acela că Dragoș nu era într-o formă grozavă când s-au întâlnit cu el. Ceea ce nu știa nimeni este că Dragoș a alergat TOT drumul spre Bâlea. Se poate spune orice despre noi, dar el merită multe multe beri...
Când am ajuns în Culmea Pisica, abia se mai distingeau semnele, se întunecase. Mi-a crăpat obrazul de rușine când am început să-mi luminez poteca cu lanterna de la telefon. După puțin timp, ne-am întâlnit și cu jandarmii montani care ne-au dat câteva frontale.
Împins doar de voință, Sebi a reușit să facă încet și sigur tot drumul ăla până la Bâlea dându-ne și nouă putere să înaintăm fără să crâncim. Eram un șir de vreo 10 persoane pe o potecă subțire ca un fir de ață, înconjurați de beznă. Eu și Matei împărțeam o frontală pe care o țineam eu și nu vedeam prea bine, iar el mai deloc. Tunelul luminat se vedea întâi departe, apoi mai aproape, apoi aveam senzația că o să-l ating curând, deși tot fugea de noi. Și cred că avea ceva recorduri mondiale. Erau câteva lumini răslețe pe Transfăgărășan și rareori câte o mașină rebelă ca un punctuleț cu antene. În puținele pauze, am văzut cum strălucea cerul de deasupra noastră...milioane de stele ne vegheau. Picioarele mi se mișcau din inerție, iar rucsacul mă apăsa greu. Acel drum la frontale mi s-a părut fără sfârșit. Eram obosită.
...
Am ajuns la Cabana Salvamont la ora 23:40, după aproape 17 ore de mers pe munte. Înăuntru era cald și se auzea în surdină muzică folk. Am primit ceai fierbinte cu zahar. Ne-am dat datele personale și le-am mulțumit salvatorilor noștrii pentru a multa dar nu suficienta oară. Rareș a primit onoarea specială de a putea conduce pe Trans la ora aia, deși în mod normal accesul este interzis noaptea. Un jandarm l-a dus pe partea cealaltă a tunelului, de unde și-a adus mașina lângă cabană. Ne-am reîntâlnit cu Dragoș care, între timp, dormise acolo. Am aflat cum s-a descurcat și i-am mulțumit...de atunci îi spunem ocazional Salvatorul de pe Negoiu. În atmosfera caldă și slab luminată a cabanei, plutea acolo între noi un secret, o amintire ce ne leagă și pe care nici unul nu o va uita vreodată.
În noaptea aceea am fost iar singura mașină de pe Transfăgărășan. Ajunși la vila din Piscul Negru pe la ora 1:30, gazda noastră a fost extrem de fericită să ne vadă, își făcuse multe griji, săraca. Atunci mi-am dat seama că ultima mea masă fusese pe vârf, cu aproximativ 10 ore în urmă. Am mâncat cel mai gustos sendviș din viața mea, de asta sunt foarte sigură. Trebuie să mai spun că Sebi era cel mai vesel. Cu dureri, dar mai fericit ca noi toți la un loc.
Le mulțumesc băieților pentru că s-au comportat ca o adevărată echipă și că na, avem o amintire așa vie în minte. Ne consolăm cu gândul că din momentul în care accidentul s-a produs, fiecare decizie a fost luată după o discuție detaliată cu argumente pro și contra și că am ales variantele corecte pentru momentul respectiv. Dacă nu ați făcut deja asta, puteți citi varianta fantastică a lui Sebi aici, este penultimul.
Cam așa s-a încheiat excursia verii 2017. Am plecat a doua zi, după micul dejun, discutând și disecând ce am greșit, unde, când, cum. S-a terminat totul cu bine și deși am făcut-o lată, am învățat multe multe lucruri. Probabil de aceea am primit un cadou:
Am văzut o vulpiță pe Transfăgărășan!!!
Ambiție, curiozitate, putere, determinare, lene. Orgoliu, încăpățânare, furie, entuziasm, bucurie molipsitoare, liniște, ușurare, mândrie. Grijă, durere, autocontrol, empatie, suferință, vinovăție, frică teribilă, speranță, oboseală, recunoștință, căldură, camaraderie...Asta a însemnat Negoiu pentru mine. Pe toate astea le-am simțit la intensitate maximă într-o singură zi și mereu când îmi mi-o amintesc, un bulgăre rece, cald, dulce și acru îmi trece prin inimă.
Când am ajuns acasă, m-am gândit foarte mult la acea întrebare venită cu furie într-un moment de criză: de ce merg pe munte? Am răspunsuri variate în minte, dar vreau acel enunț care să le înglobeze elegant pe toate și să repezinte exact ceea ce simt. Un fel de mare forță unificatoare a sentimentelor mele. Pentru că nu am fost capabilă să-mi dau un astfel de răspuns, am împachetat iar rucsacul. Și asta voi face până voi reuși, dar mai ales după.
