Primul semimaraton a fost pe munte (1/2): Hit The Egg 2018, M-ții Suhard
Echipa: eu, Matei, Dragoș, Rareș, Sebi, Adi.
Traseu: Semimaraton Hit the egg - Oușoru Challenge 2018 (23km, 1200+ diferență de nivel).
Punct maxim: Vf. Oușoru (1639m).
Totul a început cu o reclamă pe Facebook, unde un titlu de tipul "Top 10 alergari montane pentru 2018" a primit instant click. HTE mi-a atras atenția pentru că părea noob-friendly (ca să fiu complet sinceră, altceva mi-a atras atenția întâi dar nu vreau să dau spoiler pentru la anul; later edit: la naiba, a zis Matei). Problema era că singura mea experiență cu alergatul până atunci (noiembrie 2017) se datora veșnicelor mele întârzieri la facultate:). De fapt, avusesem tentative izolate și mărunte de a alerga, dar niciodată nu m-au ținut mai mult de 2 săptămâni. Inima a început să-mi bată puternic în timp ce citeam detaliile de pe site și "răul" fusese făcut. TREBUIA să merg acolo. Copy-paste la link, iar restul e istorie: Dragoș și Matei au zis instant DA (ei alergau destul de constant), Rareș mi-a spus că sunt nebună și că trebuie să mă potolesc, iar Sebi și Adi mi-au trimis un poker face neputincios. Am dedus că am șanse enorme ca nebunia asta să devină realitate!!!
La Revelion, cu o porție de cartofi prăjiți în față, discutam deja detalii tehnice. "Nu"-ul lui Rareș se transformase în "vedem", iar Sebi deja se obișnuia cu ideea. Adi încă ne asculta stupefiat. Anul Nou m-a prins cu un smoothie în față și cu multe vise.
Fast forward, prin aprilie am început să alerg destul de regulat. Luna mai s-a terminat cu 3 ture de campus alergate în Marsilia, chiar aveam un entuziasm greu de doborât. Dar iunie m-a întâmpinat cu haos și sesiune, iar totul s-a dus naibii. Totuși, în mijlocul lunii, după o perioadă lunguță de pauză, mi-am luat adidașii în picioare și am ieșit afară cu hotărârea că fac pentru prima dată 10k. M-am întors acasă cu 10k și 1/2 alergați continuu, și nu am fost bucuroasă, am fost îngrozită...eu, eu am putut face asta?! Poate că nu exagerez prea mult spunând că cel mai important pas din pregătirea mea a fost să înțeleg că alergi atât cât îți pui în cap la început...picioarele și plămânii oricum o să-ți dea semnale de alarmă după 2-3 km, important e cu cât succes le ignori:))...
Merită menționate și cele 3 dăți în care am ieșit cu toții la alergat în jurul lacului Herăstrău. Nu e imaginea idilică cu 6 oameni fotogenici alergând zâmbitori cu soarele în față, din contră. Porneam cu toții în același timp, dar peste 500m eram deja distanțați. Ajungeam la final înjurând țânțarii, căldura și diversele dureri, ne proiectam pe-o bancă și ne comparam experiențele.
Cu toate acestea, entuziasmul a atins cote fulminante în ultima săptămână pentru TOȚI. Pregătirea era pe minus, dar discuțiile despre încălțăminte, talonete speciale, șosete, rucsăcel vs borsetă, tehnici de respirație, carbs week etc erau în toi. Așa ne-a prins ziua de vineri: cu ochii cârpiți de somn si un date la Obor. Am plecat cu două mașini către Vatra Dornei; le mulțumim în mod special șoferilor Rareș și Adi care au transformat totul în realitate. Ar merita menționate replicile "Matei trage a 4-a" și "Cipriana, hai la volan". Shhhhhhh.
După prima alergare comună
Început
Cipriana: Uiteee: Marturia-unui-om-care-habar-n-are-sa-alerge.
Matei (reacție de om foarte normal): Perfect, asta facem.
5 minute mai târziu
Cipriana: „Pentru ăla din Făgăraș: Doritorii trebuie să fi
terminat, în ultimul an şi jumătate, cel puţin o cursă de minimum 35 de
kilometri lungime cu 1.500 de metri diferenţă pozitivă de nivel – la secţiunea
2X2 – şi cel puţin o cursă de minimum 15 kilometri lungime şi 1.000 de metri
diferenţă pozitivă de nivel – la secţiunea X2”. Dar uite: https://hit-the-egg.ro/.
Matei: Deci mergem la semimaraton?
Cipriana: Da!
Undeva la 3 minute după începutul cursei
Cred că trebuie menționat că niciunul dintre noi nu a mai
participat la nicio alergare montană (nici prin oraș nu era mult mai multă
experiență). În mod evident, fiecare avea abordări și așteptări diferite de la
cursă, de la cum, cât sau dacă să alerge, până la încadrarea în anumiți timpi.
Nu știu exact cum a fost pentru ceilalți, dar după ce s-a dat startul și am
văzut că poteca urcă și tot urcă și nimeni din jur nu alerga (pornisem mai de la
coada grupului de oameni – "un semi-maraton nu se câștigă la început", Matei
2018) mi-am dat seama de ceva..."Hei, ăsta nu e ca în Herăstrău”. Asta urma să îi
spun lui Dragoș peste câțiva km când ne-am întâlnit pe drum. Acei primi 2 km
mi-au arătat cât de naive (să spun frumos) au fost estimările mele inițiale de
tipul: "alerg x% din traseu" sau "cred că se poate termina în 2h 30" (evident
că se poate...dacă știi să alergi).
„Hei, ăsta nu e ca în Herăstrău” (foto: Matei)
Is this Viștea? Or am I dreaming?
După revelația de tipul "iarna nu-i ca vara", m-am întâlnit cu
Dragoș pe traseu și am mers-alergat următorii câțiva km, până la punctul de
control 2 (cred). De acolo, pentru următorul km jumătate se urcă constant, diferența de nivel fiind aproximativ 600 de metri (cred). Partea bună e că o
bucată bună de urcuș se face la adăpostul copacilor și e un loc bun să îți
recapeți puțin energia (asta dacă nimerești oameni care se mișcă mai încet și
mergi în ritmul lor, pentru că nu ai pe unde să îi depășești). Partea rea este
că după porțiunea de pădure urcușul devine mai abrupt, atât de abrupt încât
Dragoș s-a folosit de toate membrele la un moment dat, în plin soare. Sau atât
de abrupt încât cineva a comparat vârful Oușorul cu Viștea. În mod evident nimic
nu este mai solicitant decât Viștea (insert linkul cu excursia noastră acolo),
dar simpla aducere în discuție a acelui vârf arată tipul de pantă care trebuia
urcată. Sunt curios totuși dacă au fost oameni care au urcat alergând porțiunea
aceea...
Însă, într-un final glorios, vârful a fost atins, și cred că a fost prima dată când mi-am spus „hei, chiar e posibil să termin”. Pe vârf am avut parte de momentul nostru de „pițiponceală” (cum ar spune Cipriana) și am făcut un selfie cu Dragoș. Avem totuși o scuză, stabilisem să ne anunțăm unii pe alții când ajungem pe vârf și cum a scrie un mesaj e prea obositor, ne-am conservat energia și am rămas la a trimite pe grup un selfie.
RAPID (foto: Matei)
Începe coborârea (foto: Matei)
Finalul
După vârf a urmat o coborâre destul de abruptă (evident), dar
restul traseului nu a mai avut porțiuni chiar atât de extreme. Cumva, încet, dar
sigur, distanța până la final se micșora. Mers, alergat, târât (cred că târât
descrie cel mai bine ce am făcut în ultima parte a cursei) nu mai contează acum.
Deși acolo eu tot îmi închipuiam că pot termina sub 3 ore (prostie, na), faptul
că tot ce puteam să fac era să merg cât se poate de încet ca să îmi revin, m-a
făcut să mă „mulțumesc doar” cu încheierea cursei. Ultima porțiune de cursă (3
km) au fost pe pilot automat. Se schimbă puțin starea când știi că vei ajunge,
cred că îi spune euforie. Asta sau faptul că traseul o lua mult de tot la vale
saaaau pentru că aveam Rammstein în căști.
Încă puțin (foto: Matei)
Acum nu o să prezint trecerea liniei de sosire ca pe
un moment special, pentru că nu a fost cu nimic deosebit față de restul
experienței. Ah ba da, a fost special, pentru că aveam eșarfa cu Rapid pusă pe
mâna stângă (momentul de „pițiponceală” 2). Bine, pe lângă asta am primit și
medalia de participant și am putut după să caut un loc pe iarbă unde să zac
următoarele 3 vieți.
La finish (foto: Pan Ioan, sursa: Facebook)
Cred că partea cea mai amuzantă a întregii experiențe
(drumul, cursa, drumul ... ) a fost că toți 6 eram entuziasmați de ideea unui
semi-maraton montan. Acum că ne puteam pregăti mai mult sau că poate nu ar fi
ideal ca prima alergare pe munte să fie atât de dificilă intră la altă discuție
(#ninonino). Oricum, nu ar fi fost posibil nimic din ce am „scris” mai sus fără
Cipriana care a dat peste Hit the Egg, pentru că în general stă sa caute trasee
pentru niște lepre (urât din partea noastră) și nici fără Rareș sau Adi care au
fost nevoiți să conducă până în Vatra Dornei și înapoi (insert rant despre
drumurile țării ...). Sunt convins că și Dragoș și Sebi au ajutat, dar îmi scapă
acum, așa că voi încheia cu un citat dintr-un foarte mare clasic: „Danke
schanke”.
Varianta Rareș
Ideea de a merge la un semimaraton montan e la fel ca vinul, devine mai bună odată cu trecerea timpului. Când am aflat despre această idee, prima impresie a fost că Cipriana are un "death wish". Peste câteva zile m-am răzgândit și mi-am zis că: "ce naiba, la urma urmei aș putea să merg tot traseul și asta nu e așa greu". Apoi am început ușor să mă antrenez, am început să alerg, câte 2 km, 4, 6. Am reușit să și slăbesc câteva kilograme și brusc, să termin semimaratonul mergând era prea puțin. Aveam pretenții mai mari de la mine.
CP2, la dus (foto: Liliana Lebada , sursa: Facebook)
Ca de obicei, ce te gândești tu acasă, în timp ce stai în pat, nu se potrivește la fix cu ce se întâmplă la fața locului. Să alergi o pantă ascendentă e mult mai greu decât pare. Totuși, eram plin de entuziasm și nu m-am descurajat, am alergat de fiecare dată când drumul era plat sau în coborâre. Am fost uimit de cât de mult m-a ajutat atmosfera de acolo. În Herăstrău după o tură de lac deja simt că sunt mort de oboseală și ard de nerăbdare să mă întorc acasă. În Vatra Dornei, de abia după ce am ajuns în vârf (10 km) am simțit că începe distracția. În loc să mă plictisesc, sau să fiu convins că sunt obosit și nu mai pot, am alergat până când, în premieră în viața mea, picioarele mele au refuzat să mă mai asculte și au rămas înțepenite din cauza unor cârcei groaznici (eram la km 20). Dar chiar și în acele momente nu mă gândeam decât la cum să fac să termin semimaratonul. Am continuat mergând, întâi încet, apoi mai accelerat, iar pe final am reușit să alerg ultimele câteva sute de metri până la linia de finish.
Imediat după
Per total a fost una dintre cele mai tari experiențe. De puține ori în viață am fost așa de dornic și de ambiționat să îndeplinesc o sarcină, indiferent dacă vorbim despre terminarea unei teme, a unui proiect sau despre terminarea unui joc, ori a unei cărți foarte bune. Am acasă o cutie întreagă cu medalii primite la olimpiadele de matematică, dar niciuna dintre ele nu merită să fie pusă la vedere mai mult decât medalia de la HTE. Abia aștept următorul traseu :).
Varianta Adi
Gata, m-a lovit: după aproximativ o lună, în sfârșit pot să scriu și eu despre experiența HTE (surprinzător câtă inspirație ai când trebuie să înveți pentru restanțe...dar momentele astea vin prea rar și examenele se pot reda). Pentru mine, HTE nu a însemnat doar cursa ci și drumul, adică tot drumul, și cu mașina. Pe scurt, să afli la 7 dimineața că ai pană când tu urmează să pleci la un drum de aproximativ 550km nu e cea mai buna veste. Dar rămâi zen, înjuri pe moment și te gândești că lasă, tot răul spre bine, mai rău de atât nu se poate... gata, după asta scapi. Și așa, după o zi întreagă de condus ajungi la cabană, iți desfaci o bere, stai de vorbă cu prietenii și te amuzi de ridicolul situației prin care ai trecut.
Vine ziua maratonului, stai sub plapumă. Nu dormi dar nu ești nici treaz...dormitezi și te bucuri de fiecare secundă, până când vine în cameră o fata mult prea entuziasmată că urmează să "alerge" 23-24km pe un munte la nici 8 dimineața. Tot ce aveam în cap atunci era momentul în care Cipriana a venit cu ideea minunata de a participa la HTE. Inițial am fost sceptic, am râs și am ignorat ideea în totalitate, dar cu timpul mi-am zis: "hai mă că nu poate fi atât de rău, ar fi o experiență nouă".
După multe pregătiri și haos total (fiecare alerga prin casă mai rău ca o găină fără cap), am ajuns la linia de Start. Mă uitam în jur la oameni să îmi fac o idee cam cât de ultimul am să fiu. Ca să înțelegeți de ce aveam impresia asta, eu nu m-am antrenat deloc în vara asta. Facultatea m-a obligat (mai mult sau mai puțin) să îmi fac stagiu de practică: mă trezeam dimineața, mergeam la birou, mă puneam pe un scaun unde stăteam 6 ore, ajungeam acasă, mă puneam pe alt scaun și seara mă culcam. Cam așa m-am "antrenat" eu.
După o scurtă analiză și multe gambe pe care nu puteai să vezi decât fibră musculară, mi-am zis singur în gând: "termină cursa și atât, lasă timpul, lasă alergatul, trebuie doar să termini". Cu aceste cuvinte în cap am plecat de la Start și am continuat tot drumul. Nu a trecut mult timp: la prima urcare deja simțeam cum vara mea plină de mâncăruri de tip fast-food, ieșiri la bere pe final de săptămână și stat pe scaun nu prea mă ajuta. În ciuda corpului care urla la mine "OPREȘTE-TE CĂ O SĂ LEȘINI PE AICI", mintea îmi zicea: "Hai că putem, nu e așa rău, hai că uite ajungem la CP". Așa am continuat și am mers până la CP1, unde am dat de oameni super amabili care te încurajau și te făceau să uiți de orice durere. Am continuat apoi până la CP2, înainte de vârf, unde am văzut pe masă brânză și slănină. Dar nu orice brânză și slănină, nu nu. Era brânză d'aia de țară, puțin zgârcioasă, care nu ți se topește în gură de la câtă apă e băgată în ea. Cu gândul că o sa mă întorc și o să pot mânca iar la întoarcere, am continuat.
Adi și Sebi la CP2 (foto: Liliana Lebada , sursa: Facebook)
Ca sa înțelegeți, între CP2 și CP3 era doar urcare, o urcare abruptă care mă făcea să înjur la fiecare 2 minute, să regret că n-am stat în pat. Dar nu voiam să abandonez: mândria, un Sebi care urla "Hai Adi, gândește-te la brânză" și mult efort mental m-au făcut să ajung și eu în Vf. Oușorul. Acolo pot să zic că mi s-au reîncărcat bateriile aproape complet. Adrenalina era la nivel maxim și gândul că ce era mai greu trecuse, mi-au adus un zâmbet tălâmb pe față.
Despre coborâre nu pot să zic așa de multe, n-am dat de taurul furios de care ni s-a povestit la Start, dar țin minte foarte bine momentul în care am reajuns la CP2. Am ajuns la brânză și am fost ca un copil în dimineața de Crăciun: fericirea mea ajunsese la un maxim. Am stat cam 20-25 de minute mâncând brânză, slănină, stând de vorbă cu oamenii de acolo și schimbând păreri. Și aș mai fi stat mult, dar îmi propusesem să termin și Sebi căuta acum o nouă strigare. Am pornit la drum și în ciuda corpului meu pe care nici mintea nu îl mai putea ignora, după o oră am reușit să termin și eu cursa, chiar alergând ultima sută de metri ca să dea bine la cameră și să pot spune că până și eu am alergat.
În încheiere pot să vă zic doar atât: Mergeți! Este o experiență care te ajută să te întărești psihic și să faci lucruri de care altfel nu te credeai in stare! Și să nu vă fie frică, dacă eu am reușit, puteți și voi!
...
Mulțumiri speciale lui Matei care a venit cu ideea de a avea mai mulți povestitori pentru acest jurnal de călătorie și tuturor celor care au subscris. Compuneri de clasa a 4-a X 4, ce poate fi mai frumos?!
Varianta mea este aici, iar apoi a urmat răsăritul din Ceahlău.
