Primul semimaraton (2/2): Hit The Egg 2018, M-ții Suhard

Prima parte a articolului, cea cu variantele lui Adi, Rareș și Matei este aici.

Varianta Cipriana 

Sâmbătă dimineața la 7 am sărit din pat. M-am îmbrăcat la repezeală cu hainele pre-stabilite, mi-am luat borsetuța și am coborât la micul dejun mirându-mă de cât de frig poate fi. Un sendviș, o banană, niște migdale și un Supradin a fost răspunsul meu final la eterna întrebare "Ce să mănânc în dimineața cu pricina?".

Am ajuns acolo suficient de în timp a.î. să mă pot manifesta ca înainte de examen. Noroc că băieții erau foarte optimiști și mi-au transmis și mie asta, plus că aveam un chef nebun de alergat. Ne-am aliniat la start având așteptări diferite, ca și pregătirile noastre. Eu îmi doream ca în maxim 8 ore să am medalia la gât. Nu mai țin minte fluierul de start. Am apăsat play la Mp3 și am început să alerg în cel mai lent pas posibil. 

Spot us (foto: Pan Ioan, sursa: Facebook)

Credeam că noi o să fim cei mai fraieri, că în rest toată lumea o să alerge permanent, dar nu a fost deloc așa. Chiar în prima parte (care era urcare), aproape nimeni nu alerga, toată lumea mergea alert. Planul meu de acasă fusese să alerg continuu până la CP2 și apoi Doamne ajută, vedem-vorbim. După 200m, strategia s-a schimbat. Mi-am propus să alerg pe coborâri și să am viteza mea uzuală de munte pe urcări. Așa se face că la deal am alergat foarte rar, iar pe plat/vale cam 60-70% din distanță.

Prima vedere asupra Oușorului

Privire înapoi

O fază amuzantă este cea cu taurul. Ni se spusese la ședința tehnică să avem grijă la animale, în special la tauri (what??). Într-adevăr, înainte de a ajunge la CP1 (când în sfârșit alergam), am constatat că pe potecă era un taur deloc vesel. Eu și cu ceilalți 4-5 oameni din vecinătatea mea ne-am oprit (am oprit și muzica) și a fost o secundă în care nu știam ce să fac. Exact atunci a trecut pe lângă noi un polițist pe ATV și s-a dus direct la animal...polițistul ambala motorul, taurul mugea și dădea din copită. Am ocolit pe undeva mai sus și am regăsit ulterior poteca...asta da sursă de adrenalină...

Încă ceva nou pentru mine a fost faptul că mare parte din drum am fost singură. Mă pregătisem psihic pentru asta, poate că într-un fel chiar îmi doream. Primul moment în care s-a întâmplat asta a fost după CP1. Era pădure în stânga, pădure în dreapta așa că du-te Dicăăăăăăăăăăăă, n-am filosofat prea mult:)). Discuțiile cu mine au apărut abia după Oușor când mă obișnuisem cu situația. Poate asta îmi place la alergat și la munte...iar atunci am putut să le combin.

CP2 și un șir de furnici care urcă

Trebuie să recunosc că până să lovesc Oușoru, m-o pălit el pe mine. A fost ditai urcare continuă de 600m până la el și pe bucata aia muzica m-a ajutat mult. Îl vedeam pe Rareș cam la 50m în fața mea, dar nu aș fi avut nicio șansă să-l ajung, era prea abrupt și aveam cam aceeași viteză. Când mi-am început eu pauza de vârf, el o termina, așa se face că avem un selfie împreună.

1. Aproape de vârf, privire în spate   

2...și înainte

Am fost pe vârf la ora 11:12, deci la 2h 12min de la start. Ăla a fost momentul în care mi-a fost clar că dacă nu-mi rup ceva, o să-l termin. Tot acolo am reconfigurat scopul: m-am gândit că poate reușesc să scot sub 5 ore. Cu asta în cap, am început o lungă și superbă coborâre. Eram doar eu, gândurile mele și peisajul, știu că zâmbeam singură în timp ce alegam. Singurul meu regret e că nu am făcut o poză pe acea porțiune, acolo au fost poate cele mai fericite momente din întreaga zi. 

1. Pe Oușor

2. "Prin acest semn vei învinge"

Țara Dornelor

"Privește cerul"

1. La CP4
2. Și ce mă aștepta

Apropo. S-ar putea ca unii să se grăbească să judece faptul că primul semi a fost...un semi; nu un 10k, nu un 15k și mai ales nu pe asfalt ci trail running. Țin să spun că nu am fost inconștientă și nu am subestimat efortul, doar că asta mi-am dorit: am vrut ca prima mea aventură cu alergat oficială (adică la un eveniment) să fie semimaraton, pe munte. Fiecare cu piticii lui pe creier- slavă Domnului că băieții au deal-uit bine cu ai mei:)). Știu că familia mea nu a primit prea bine anunțul și m-au întrebat "De ce?"... "Pentru că cred că pot", "Pentru că dacă nu la 22 ani, atunci când?", "Pentru că e o mică condimentare a mersului pe munte", "Pentru că am alergat cu Dragoș sper Vf. Piatra Mare", "Pentru că vreau să văd dacă îmi place". Și mi-a plăcut enorm. 

O altă impresie personală e aceea că pentru a termina un semimaraton (repet, a termina, nu a ieși primul) e nevoie de 30% condiție fizică și 70% dorință. 
Cel puțin așa estimez că au fost proporțiile în cazul meu.

Revenind. Durerile au început să apară puțin înainte de jumătatea cursei. Am simțit că mi se formează o bășică în talpă, genunchii mei începeau să simtă coborârea, gleznele hop și ele...până și urechile mă dureau pentru că aveam și ochelarii și căști. Așa că a fost o bucată destul de lungă pe care (doar) am mers. Totuși e ceva ce m-a mirat foarte tare: nu m-a durut absolut deloc nici în stânga nici în dreapta (cei care aleargă știu ce zic). Explicația mea este că traseul fiind pe munte, respiram destul de puternic chiar dacă doar mergeam, și atunci probabil că am respirat corect.

1. Aproape de CP5=CP2

2. Dă-i încolo de genunchi, n-ai cum să nu alergi pe aici!!!

Mă așteptam ca undeva pe parcursul semi-ului să am un moment critic, să fiu pe muchie de cuțit, să mă întreb retoric dacă să abandonez. Nu s-a întâmplat nimic de genul asta. Da, a fost greu, m-au durut nasol chestii, mi-au scăpat gleznele de câteva ori, (a doua zi nu m-am mișcat din pat), dar nu am fost niciodată aproape de a renunța. Cel mai dificil mi-a fost între CP2-CP1, la întoarcere. La fiecare curbă îmi ziceam în cap că acum urmează CP1, dar el nu mai apărea...acolo am fost cel mai jos dpdv psihic. Până la urmă mi-am fost o prezență destul de plăcută.

Am ajuns iar la CP1 la ora 13:00. Mai aveam cam 4 km și mi-am zis "Știu că nu sunt în cea mai bună stare de funcționare, dar dacă mă chinui puțin poate îi scot în 30 minute, la București 4km ar fi fost joacă de copii... Hai să alerg cum pot și vedem ce iese". De acolo până la finish a fost super. Mă dureau atât de multe chestii încât puteam să le ignor cu succes pe toate (cel puțin așa prefer să îmi amintesc acum). Poate dacă m-ar fi durut doar un genunchi, aș fi stat concentrată pe el...așa îmi simțeam picioarele de parcă nu erau ale mele; încercam doar să aterizez cum trebuie la fiecare pas, să nu-mi scrântesc ceva. Acolo a fost și momentul în care vorbeam singură cu voce tare...csf:)))), iar de câteva ori aproape am plâns de fericire (de fapt, aproape am plâns și la dus, pur și simplu nu-mi venea să cred că se întâmplă).

Pe Unforgiven III am prins super viteză și a fost al doilea cel mai bun moment din acea zi. Mi-a plăcut atât de mult încât am mai pus-o o dată crezând că sunt foarte aproape de final; am vrut să termin semi-ul cu ea în urechi. Nu s-a întâmplat asta pentru că eram încă destul de departe, iar acum habar n-am pe ce melodie am trecut linia.

Un moment ciudat a fost atunci când, destul de aproape de finish, aveam de trecut un gard. M-am aplecat să trec pe sub el și m-am gândit că, dacă tot sunt aproape așezată, poate e o idee bună să stau jos, măcar câteva secunde. Ei, atunci am văzut copacii apropiindu-se de mine ca într-o iluzie optică...am știut că mai bine mă așez când o să am medalia la gât:)). Cert este că am trecut linia de finish cu gândul că ăsta nu va fi ultimul meu semimaraton...și să gândești asta după 23km cred că e ceva. Bine, când treceam efectiv linia eram ceva de genul "Hai Cipriana, nu te împiedica, dă și tu senzația că știi să alergi, unde-i linia pe care trebuie s-o trec???".

Numărul 138 sau Au fericit

Nu-mi dau seama dacă se simte din text, dar în spatele celor 23km au stat mult mai multe gânduri și sentimente. Nu e niciodată doar despre dat din picioare în mod organizat, respirație și dureri. Timpul meu a fost 04:29:55, cu 6 minute mai mult ca Rareș și aprox. 1h mai mult ca Matei și Dragoș. Ținând cont de pseudo pregătirea mea care oricum a fost făcută pe asfalt și fără diferență de nivel, eu sunt foarte mulțumită. Mi-am dorit să termin și am făcut-o, în rest nu-mi pasă de nimic. Probabil că niciodată în viața asta nu voi câștiga un semi/maraton, dar nici nu sunt făcută pentru asta. Va rămâne la nivel de hobby (fratele mult mai mic al mersului pe munte) și de abia aștept să mă pregătesc puțin mai bine și să-mi pun iar adidașii de trail running în picioare. La anu'. 

Organizarea a fost foarte bună: kit-urile super, traseu bine marcat, mâncare și apă din belșug la fiecare check-point, voluntari extrem de drăguți (oamenii au avut un cuvânt bun pentru fiecare participant), iar traseul a fost superb. Se pot găsi mai multe detalii pe site. Dacă aveți ceva în comun cu alergarea (măcar o idee!), scrieți Hit the egg 2019 pe lista de TO DO. Chiar merită.

Listă cu lucruri învățate:

-Să ai platfus nu e sfârșitul lumii, doar caută niște talonete speciale (preț aproximativ 130 lei la Salomon).
-Aici nu se îngrașă porcul în ajun. Antrenamentele se fac cu >3 luni înainte de eveniment; în ultima săptămână las-o mai moale.
-Cu o săptămână înainte mănâncă mulți carbohidrați. (a fost minunat....acum înapoi la normal).
-E ok să fii puțin ipohondru înainte de cursă. 
-Paste la cina din ultima seară.
-Pregătește-ți cele pentru cursă cu o seară înainte. La 7 dimineața ești panicat și e posibil să uiți ceva.
-Începe FOARTE încet. Șpilul e să poți alerga când ajungi, nu la plecare.
-Aleargă doar pentru tine.
-Fii drăguț cu corpul tău, nu face pe durul degeaba. Ia câte o banană la CP-uri, bea apă, fă o poză pe vârf, bucură-te că ești acolo.

Și aici e continuarea din Ceahlău😀.