Prima dată pe rachete (1/2): vârful Hășmașul Mare iarna

Data: 2-3 februarie 2019.

Echipa: cu ghid (Ioan Stoenică).

Traseu: Bălan (865m)--Cabana Piatra Singuratică (1504m)--Vârful Hășmașul Mare (1792m)--cabană (ziua 1).

             Cabana Piatra Singuratică--Vf. Ecem/Ascuțit (1707m)--Bălan (ziua 2). 

Aveam deja în plan să ajung în munții Hășmașul Mare pe timp de vară ca să urc pe Piatra Singuratică (lanțuri&co 😀). Dar nu eram sigură că se va întâmpla în vara asta (2019), așa că imediat ce am văzut descrierea turei, m-am hotărât să merg. Asta și pentru că venea perfect, imediat după sesiune (...și ce sesiune). E important să menționez că după tura din Latoriței, m-am decis să investesc in bocanci de iarnă și crampoane/spikes/mini-colțari. Așa că aveam și niște jucării noi pe care abia așteptam să le pun la treabă. Mai mult, închiriasem rachete pentru că zăpada părea să fie mare pe sus, pe creste. Să scurtăm introducerea: am ajuns în localitatea Bălan, lângă biserica din centru și am pornit pe traseu, printre gospodării.

Bălan--Cabana Piatra Singuratică (bandă albastră, 2h 10 min)

 Hai că începe

Ne-am pus crampoanele preventiv și am început să urcăm. Doamne Sfinte ce a urmat...știam că nu sunt într-o formă fizică grozavă, dar după câteva minute mă simțeam efectiv ca un cartof care se târăște. Îmi pare rău, dar ăsta era adevărul. Nici nu știu ce să mai zic...eu nu prea renunț când îmi intră ceva în cap, mai ales când e vorba de munte, dar pe tot drumul până la cabană m-am tot încurajat singură spunându-mi că acolo dau quit și că sunt doar 2 ore (și 639m diferență de nivel)...nici măcar nu știu când s-a făcut poza de mai jos, ca să nu mai spun că eu am facut 0 poze. 

Ce vrea omul ăla rău cu aparat și de ce nu-mi spune că-mi stă prost căciula:((((  (foto Ioan Stoenică)

Poate că era de vină și rucsacul foarte greu (aveam în plus față de turele obișnuite sac de dormit și rachete), cert e că nu mai țin minte mare lucru din drumul ăla...doar o pantă lungă fix înainte de cabană. Odată ajunși acolo, ne-am primit camera și mi-am scos din rucsac jumătate din mâncare, sacul, pijamalele și o sticlă de 0.75L de apă. Când am văzut că greutatea lui a devenit decentă și că toată lumea își pune rachetele...parcă am prins niște curaj. Sau o fi fost de la ciocolată, cine mai știe:)). Cert este că n-am dat quit, ci am luat-o lipa-lipa spre vârf.

Cabana Piatra Singuratică--Vârful Hășmașul Mare și retur (bandă roșie+nemarcat ultima parte, ~5h)

Prima parte din drum a fost super drăguță. Mă simțeam mult mai bine și eram preocupată să mă obișnuiesc cu rachetele. Admiram zăpada (atât de multă!!!) și peisajele de poveste cu care nu sunt deloc obișnuită. De la cabană ne-a urmărit și un cuțu pitic și foarte vivace, care alerga printre picioarele noastre și nu se scufunda niciodată, norocosul! 

Pe urme bătute și Cuțu

Niște furnici

Detaliu

Privire de ansamblu după un ditai urcuș 

Cornișă (cred) 

Odată cu porțiunile de pădure, a venit și greul. Pe poteca făcută nu îmi încăpeau ambele rachete, așa că la fiecare pas trebuia să o lărgesc puțin, iar asta însemna să mă scufund macar 10 cm în zăpadă pufoasă. Și atunci trebuia să ridic piciorul mai sus ca să pot păși, dacă mai era și urcare... E clar că rachetele erau foarte utile și mă țineau cât de cât la suprafață. Au fost câteva persoane în grup fără, iar ei săracii s-au chinuit groaznic...chiar mergând pe urmele celor din față, se scufundau o dată la 3 pași.

Dar când zăpada era foarte afânată, mă afundam mult și eu, cu tot cu rachetă. Așa a început colecția mea de căzături, care a atins un maxim atunci când am intrat până la jumătatea coapsei în ditai pufoșenia  și m-a ajutat un coleg să ies de acolo... sfat: zbătutul nu ajută:)).

Puțină deznădejde  (foto: Ioan Stoenică)

Brazi încărcați 

Spuma zilelor 

Știu doar că nu ăsta e vârful:(( 

Brazi îngropați în nămeți 

Hey, there! 

Până la urmă și-a făcut apariția și Hășmașul Mare unde am schițat un zâmbet (prea multă zăpadă pufoasă strică🙂) și apoi m-am grăbit să-mi pun geaca pe mine, bătea vântul destul de rău. Visele mele despre mâncare au dispărut rapid, atunci când am simțit cum îmi îngheață mâinile. Dar am băut un ceai fierbinte (cu mult zahăr) care mi-a prins bine.

Pe vârf cu un zâmbet cam chinuit:))

 Buchet de brazi pudrați

În plan îndepărtat, Ceahlăul 

Un uriaș morocănos

Vedere de pe vârf

Am început coborârea cu pași mărunți și nu după mult timp, am aprins frontalele. Și iar mi-a plăcut drumul de întoarcere foarte mult- zăpada scârțâind, vântul șuierând ușor prin bețele de trekking, albul dimprejur care se făcea încet-încet albastru și un șir de beculețe în noapte. Asta până când m-a lovit foamea rău (ce chestie neașteptată) și am înfulecat o ciocolată din mers ca să nu omor pe cineva😊.  

...

La cabană am mâncat o tocăniță pentru care îmi doresc să mă întorc la vară (iar asta spune totul), și apoi ne-am pregătit de nani. O să trec cu grație peste partea în care mă laud că la 12 noaptea am ieșit singură-singurică să mă plimb prin împrejurimile cabanei, într-o beznă desăvârșită, if you know what I mean (#preamultceai)...Cert este că având locul de lângă sobă și fiind înfofolită în sacul de dormit (de vară) mi-a fost puțin prea cald, dar după plimbare am adormit ca un bebe.

Apropo, câteva detalii despre cabană: a fost refăcută în 2010 și este destul de simplă. Există 2 camere cu vreo 16 locuri și încă câteva saltele la mansardă. Pentru o noapte de cazare am plătit 30 lei. Am impresia că pentru mâncare trebuie vorbit înainte cu cabaniera care este o tanti foarte drăguță. Mai multe informații puteți găsi aici.

Harta

Continuarea spre vârful Ecem.