Prima dată pe rachete (2/2): vârful Ecem iarna, munții Hășmașul Mare

Continuarea acestui articol. La 7:30 m-a trezit zarva din jur. M-am împachetat pe mine și pe bagaj, mi-am împărțit sendvișurile cu Cuțul imens de acolo, m-am luptat iar cu sistemul de prindere al rachetelor, și duși am fost.

Cabana Piatra Singuratică--Vf. Ecem (bandă roșie, 2h 20min)

1. Cabana și Piatra Singuratică

2. Poza de grup (foto: Ioan Stoenică)

Ne vom revedea noi:)

În paralel

Pe acolo sus trebuie să ajungem

Spre deosebire de ziua precedentă, pentru vârful Ecem nu erau urme făcute așa că era puțin mai dificil pentru cei care mergeau primii. Pe de altă parte, imensitatea aia de alb neatins arăta superb. Strategia pentru mersul pe rachete pe care am găsit-o eu era așa: pentru plat sau urcare, încercam să calc mai pe vârf, ca să se distribuie greutatea pe toată racheta și să am șanse mai mari să nu ma scufund. Asta și pășitul pe jumătate din urmele celor din față. Pentru coborâri în schimb, călcam pe călcâi, lângă potecă, tocmai ca să mă afund și să nu alunec.

1. Fără urme e mai greu

2. Singurică

Cu rachete

Banda roșie

1. Mulți copaci căzuți pe traseu

2. Printre ramuri

Zăpada neatinsă

Pâș-pâș

Am rămas în minte cu urmele lăsate de animale în zăpadă, erau foarte pozabile și gingașe. Abia așa conștientizez că pădurile care par pustii vara sunt, de fapt, pline de vietăți. 

1. Urcare spre platoul cu vârful

2. Pași mărunți

Privire spre Ceahlău

Un ochi atent pe cer

Un motiv pentru a merge iarna pe munte

Vârful Ecem

Detaliu

Ceață peste orașe

Pe vârf am aflat câte ceva despre straturi de zăpadă și cum "se măsoară" riscul de avalanșă cu o demonstrație practică. E interesant de spus că în anumite locuri zăpada ajungea și la 1,90m. 

Vârful Ecem--Bălan (bandă roșie, 3h 30 min)

E mai greu decât pare:))   (foto: Ioan Stoenică)

Pădurea înghețată

Privire spre cer

Din păcate pozele mele nu surprind cât de frumoase erau zonele de pădure. Copacii erau încărcați cu zăpadă și deseori erau "mini-ninsori"; poate cândva voi surprinde una pe cameră.

La "spart-potecă"

Câteva poieni înzăpezite

La capătul lumii

Contrast (Munții Tarcău dacă nu mă înșel)

Cute

Unde s-au întâlnit muntele și marea

Poiana Tarcău cu ale sale stâne

Ultima parte din coborâre a fost destul de obositoare, dar mi-am dat seama de ce abia când eram aproape de casă. Eu am platfus, și se pare că pe teren moale (zăpadă), călcam cu stângul puțin în interior. Dar puțin cu puțin timp de 6h înseamnă o durere de gleznă de toată frumusețea (ca la semimaraton 😀). După ce mi-am dat seama de chestia asta, m-am simțit mai puțin vinovată de viteza mea pe ultima porțiune a drumului, un forestier infinit. 

Reclamă (foto: Ioan Stoenică)

Așa cum am spus la început, mi-am luat bocanci de iarnă, anume Omu FXT de la S-KARP. Sunt mulțumită de ei după o primă drumeție: nu mi-a fost frig nicio secundă, zero-bătături și mi-au protejat super-bine gleznele la cele 12 căzături pe care le-am efectuat în tură:))). La sfârșit erau însă (foarte) puțin uzi în interior, dar nu știu dacă de la transpirație sau pentru că zăpada a fost deseori afânată. Sincer sunt foarte curioasă să-i testez și în alte ture de iarnă, dar momentan au un mare like pentru căldură și stabilitate.

Sunt supărată că n-am avut ocazia să mă joc mai mult cu mini-colțarii (de care eram FOARTE entuziasmată). I-am folosit doar pe urcarea până la cabană, dar într-adevăr m-am simțit foarte în siguranță cu ei...pășeam pe gheață ca și cum ar fi fost doar pământ. Big like. Despre rachete...dragoste și ură:))))). Au fost foarte utile, recunosc, fără ele probabil că aș fi renunțat destul de repede la ambele vârfuri (și Hășmașul Mare și Ecem), dar cred că ele sunt de vină pentru gleznele mele. 

Când am fost întrebată "cum a fost?", primul răspuns care mi-a venit în minte a fost "greu, dă-mi 2 zile să nu mai am dureri". Pentru că dacă gleznele și-au revenit repejor, febra musculară de la gambe și de la triceps încă mă mai chinuie puțin:)). A fost tura în care am înțeles și eu că iarna nu-i ca vara (se putea să ratez expresia? Nu se putea), deși vremea a fost foarte bună. Mi-am ieșit neașteptat de mult din zona de confort, dar acum pot spune cu inima deschisă ca a fost  a fost foarte frumos. 

Despre cum m-am hotărât să merg din când în când cu ghid și cam ce înseamnă asta am scris aici (introducerea și încheierea). Le mulțumesc colegilor de tură pentru glume și susținerea reciprocă (sper să ne revedem curând!) și îi mulțumesc în mod special lui Ioan pentru traseul superb. Detalii despre el puteți găsi aici. 

Later edit: mi s-a șoptit în cască că nu am fost așa entuziasmată ca de obicei în relatarea acestei ture, și că se vede că "m-a lovit puternic excursia asta". Dar eu nu vreau să păcălesc pe nimeni, chiar mi-a fost greu! Și nu Nordică-greu, ci cartof-greu! M-am întors destul de confuză acasă...mi-am dorit o tură interesantă de iarnă și exact asta am primit. Dar cu ocazia acestui "reproș", am conștientizat ceva. Am plecat din București ca un fel de epavă, eram total lipsită de vlagă după sesiune. Dar m-am întors gata să-mi reiau sarcinile. Așa că, pe lângă efort neașteptat, Hășmașul Mare mi-a dat un cadou prețios: putere să-mi ridic bolovanul și să-l împing iar la deal. Și uneori, despre asta este Muntele.