Despre extravaganțe înainte de-un semi (II): Iezerul Mare și Vf. Cindrel (2244m)
Varianta Sebi
Călătoria spre Cindrel a fost cumva neașteptată din mai multe puncte de vedere. Nu știu de voi, dar poate că nu e chiar înțelept să te apuci de căutat cazare cu 3 zile înainte să pleci undeva. Am avut surprinderea de a afla că în același weekend, pe lângă "Cindrel în alergare", mai avea loc în Păltiniș și o cursă din triada MTB și chiar "Raliul Sibiului". Așa că pentru oricine citește asta și își planifică din timp o excursie, verificați și dacă în perioada respectivă mai sunt alte evenimente importante, în caz că vreți să sunați după cazare abia cu 3 zile înainte de plecare:).
A fost neașteptată și pentru că nici într-un milion de ani nu m-aș fi așteptat joi dimineața, atunci când mi-am început ziua mângâiat de o rază de soare (specială pentru că nu era de pe munte, era prima rază de soare ce avea sa pornească iadul din București). Nu mă gândeam că o sa stau până după miezu' nopții la cabana Cânaia cu o bere (n.r. una??!!) și foc de tabără. (Vă mai zice/v-a mai zis Cip de raza de soare și de Doru că doar e o poveste despre mers până la Cânaia). Neașteptat de frumos și drumul și vremea și tot (mergeți și voi, și vedeți).
Lăsând la o parte toate cele bune și cele rele (dacă vreți mai puține rele, luați Repellent pentru țânțari), în dimineața aia când stăteam în fața refugiului așteptând să se trezească toate prințesele, mă gândeam la o poveste. Povestea lui Pas-Șchiopătat și a celor 4 direcții.
"Așteptând să se trezească prințesele" (foto: Sebi)
Pas-Șchiopătat nu avea somn și piciorul cu care nu șchiopăta deja trosnea și pocnea, și spunea “hai la vale”, “poc”, “hai la deal”, “trosc”, așa că fără să trezească vreo ființă vie sau vreun strigoi care nu adormise suficient de bine, a plecat la drum ascultându-și piciorul care nu șchiopăta.
Pas-Șchiopătat văzuse în vale rămășițele Dragonului, cel care și-a dat focul ca să încingă mințile bătrâne și tinere, un foc care să creeze atât hrană pentru trup, cât și pentru suflet și minte. La deal giuvaiere cu miile împânzeau drumul către Ochiul-de-Safir din vârful toiagului, din vârful dealului. Ochiul-albastru ce arata calea spre Lacul-de-Smarald și spre Vârful-de-Rubin, numit așa pentru că era cel mai aproape de Soare din cât puteai vedea cu ochii, atunci când te aflai în vârful lui. Înspre bătaia vântului, Pas-Șchiopătat văzu cum Brazii și Muntele și Cerul din depărtare își dădeau mâna și făceau o Gură-de-Lup.
Rămășițele Dragonului și Gura-de-Lup (foto: Sebi)
"Giuvaiere cu miile" (foto: Sebi)
"Hrană pentru suflet" (foto: Sebi)
Atunci lui Pas-Șchiopătat îi fu prea frică să meargă mai departe, poate prin Gura-Lupului aveau să treacă în alte zile Cei-cu-Pasul-ca-Săgeata. Iar în direcția lui Soare-Răsare era chiar drumul care îl adusese acolo, un drum așa cum e si viața cu suișuri și coborâșuri, dar cu nimic care să te doboare. Cam așa era povestea lui Pas-Șchiopătat. Apoi când lumea s-a trezit, într-un final, a fost rându' nostru să o luam la pas.
"Un drum așa cum e și viața, cu suișuri și coborâșuri, dar cu nimic care să te doboare" (foto: Sebi)
Varianta Cipriana
Într-adevăr, cred că n-am mai avut o dimineață așa leneșă la munte de când eram pantofară cu normă întreagă. Băieții au apucat să ia și micul dejun pe terasă până să fac eu ochi, nu-mi amintesc nici măcar un sunet legat de ieșirea lor din cameră (și nu cred că au fost chiar silențioși). Poate ar trebui scris aici pentru posteritate faptul că excursia asta a venit imediat după ce mi-am renovat camera cu ajutor foarte restrâns, iar asta poate explica o parte din oboseala resimțită:)).
Ar trebui să motivez puțin ceea ce urmează. Dacă e să fiu complet sinceră, speram încă de acasă că poate-poate mergem și pe vârf...mă cunosc destul de bine și știu că nu-mi poate sta fundul liniștit pe băncuța cabanei dacă se află un vârf nevizitat la aproximativ 1h de mine. Mă mai aștepta și un lac turcoaz. Așa că am testat foarte ușor terenul și dorințele mele au fost preîntâmpinate de un Sebi extrem de dornic, cu inițiativă, și de un Rareș cu capul pe umeri care nu voia să alerge în mâini următoarea zi. Dar așa cum ați ghicit, cauza nobilă a învins, la 10:40 am plecat spre vârful Cindrel, cel mai înalt din masiv❤️.
Un detaliu important: înainte de micul meu dejun, mai aveam un sendviș și 2 ciocolate, iar după am rămas cu 1/2 sendviș și 1 ciocolată. Și nici ceilalți nu stăteau prea grozav.
Refugiul Cânaia--Șaua Cânaia--Vf. Cindrel (30 min+40min, Ochi-albastru, pardon, triunghi albastru+bandă roșie)
Am pornit din spatele cabanei cu direcția "în sus". Traseul nu este expus, dar urci, tati, urci continuu aprox. 300m într-o singură oră.
Am zis să nu forțăm...am zis
Indicatoare în Șaua Cânaia
Încă în urcare
În spate: traseul de creastă ce duce spre Păltiniș
N-ați uitat ceva:((?
Înainte de ultimul asalt, am împărțit o ciocolățică ca să ne mai dea puțină energie. Chiar simțeam nevoia de asta, deși lăsasem rucsacii la cabană, aveam doar apă cu noi. Mă simt datoare să spun că ultima parte semăna cu urcarea spre Vf. Lespezi. Poate mă repet, dar mereu când văd pante lungi, înclinate-înierbate îmi amintesc de excursia aia😄.
Pe Cindrel
Selfie-ul de vârf
Vântul bătea destul de tare iar noi eram transpirați, așa că am făcut repede câteva poze și am luat-o la vale, cu escală la Iezerul Mare. Lacul se află la 10 minute sub vârf, într-o căldare mare. Când l-am văzut, fața mi s-a destins într-un zâmbet larg și am simțit că prind aripi de entuziasm. Nu știu când am văzut ultima dată ceva așa frumos (probabil formula din disertație, shh)!
Lacul-de-Smarald
Piți tot piți
Chiar merită urcarea...
Iezerul Mare din alt unghi
Ne-am despărțit de lac cu o promisiune pentru la anul și doar temporar, pentru că Sebi și cu mine am coborât astfel încât să-l mai vedem o dată din alt unghi. Apoi ne-am grăbit să-l prindem pe Rareș din urmă, ceea ce nu s-a întâmplat. Ne-am trezit după ceva timp cu el alergând în spatele nostru, ne cam pierdusem unii de alții:)).
Refugiul Cânaia, băieții și M-ții Lotrului
Refugiul Cânaia--Șaua Bătrâna--Păltiniș (1h 45+1h 30, bandă roșie+cruce roșie)
Pe drumul de întoarcere
Nuanțe de verde
Nu știu dacă trebuie să mai subliniez, dar îmi era foame și nu mai aveam mâncare. Visam cu ochii deschiși la un kurtoș fierbinte cu mult zahăr și scorțișoară, de la nenii de sub telescaun. Cred că era singura mea motivație în acel moment.
Către kurtoș, înainte!
Zona mlăștinoasă de lângă Șaua Bătrâna
Nu am mai avut emoții cu stâna dintr-un singur motiv: domnul Doru ne-a recomandat călduros să întrebăm ciobănița dacă are brânză de vânzare, așa că eram nerăbdători să ajungem la căsuță. Am trecut printre cei 5-6 câini mârâitori și tanti ne-a primit înăuntru. Puteam cumpăra brânză de burduf sau urdă, iar tanti ne-a dat niște bucăți foarte generoase să gustăm. Ahhhhhh. În timp ce așteptam pachetele, am văzut cum stăteau săculeții cu brânză de burduf pe crenguțe de brad, cu imaginea aia am rămas în minte. Am plecat cu câte 1 kg de brânză în spate fiecare. Recomand din tot sufletul ca dacă treceți pe acolo, să faceți la fel. Nu numai că ajutați economia locală, dar brânza aia era divină...am recomandat-o tuturor oamenilor pe care i-am întâlnit apoi pe drum:)).
Prin pădure
Detaliu
Artsy
Tot ultima
Pe ultima porțiune din drum m-am plâns ca un copil mic. Mă cam dureau picioarele după 5h 30 de mers alert și, cel mai rău, îmi era foame. Asta este, uneori cu toții ne pierdem răbdarea. Am ajuns bine la cazare și la kurtoș, iar după duș am revenit la sentimente bune.
Ne-am întâlnit cu Matei (care era mega-stresat pentru cursă) și ne-am petrecut seara împreună. Mica problemă e că mă dureau genunchii și prevedeam o febră musculară. Partea a 2-a s-a rezolvat cu un Nurofen (nu aveam Aspirină), iar pentru prima am împrumutat un gel Voltaren și mi-am făcut rugăciunile. Când am pus capul pe pernă, speram ca 8h de somn să facă o minune, pentru că altfel nu știam dacă voi putea alerga măcar 50m la final, să dea bine pe aparat. Dar nu vreau să intru în prea multe detalii legate de semimaraton, păstrăm încă suspansul pentru ultima parte.
Vreau să spun că mă bucur enorm că am făcut acest traseu. Știu că aș fi regretat cu fiecare celulă dacă nu urcam pe vârf și nu vedeam cu ochii mei lacul atunci. Traseul mi se pare ușor (dacă nu îl grăbești, dacă nu ai un semimaraton de făcut după). Cred că e potrivit pentru o tură de începători, iar experiența de la cabană este de neuitat. Trebuie puțină grijă cu câinii de la stână care își fac treaba, dar par obișnuiți cu oameni străini, trebuie doar să fii stăpân pe tine și să vorbești cu ei cu blândețe, dar ferm. Nu uitați că refugiul nu e mereu deschis în timpul săptămânii, trebuie să sunați la cabanier și să faceți rezervare! De asemenea, nu uitați de brânza de la stână, n-o să regretați!
Va urma.
