Supradoză de entuziasm: iarna pe vârfurile Frătoșteanu și Repezi, Munții Latoriței
Data: 24 noiembrie 2018.
Echipa: cu ghid (Ioan Stoenică).
Traseu: Curmătura Vidruței--Vârful Frătoșteanu Mare (2053m)--creasta munților Latoriței--Vârful Repezi (1976m)--Ciungetu.
Tura aceasta a fost una specială. Ar fi trebuit sa fie în altă dată, cu alt grup și în alți munți (ca în gluma cu bicicleta), dar lucrurile s-au aranjat de la sine într-o variantă bună. Așa mi-au ajuns pașii într-un al 10-lea masiv montan, în prima mea tură de iarnă și primul nemarcat. Iar pentru un om care are o cu totul altă ocupație în viața de zi cu zi, asta a fost mare lucru.
Vreau să specific că a fost prima mea tură de iarnă fără improvizații. Am fost acum 2 ani în Ciucaș cu fular de oraș, șosete de vară, pulover din mall și am învățat atunci lecția echipamentului. Am investit într-un super termos pe care îl iubesc, parazăpezi, mânuși și, foarte important, șosete turcoaz (glumesc oarecum, sunt pentru -15 grade). Am pornit spre Ciungetu într-o vineri seară aglomerată și am fost mirată să constat că munții ăștia sunt destul de aproape de București și totuși nemarcați și neumblați!
La pensiune am cunoscut grupul cu care urma să-mi petrec weekendul, am aflat programul exact și apoi nani. Partea notabilă a dimineții a fost ceremonia ceaiului, 10 oameni forfotind în jurul cratiței cu apă fierbinte:)). Am pus capacul la termosul meu drag plin cu ceai de fructe de pădure și (prea) mult zahăr, am închis ultimele fermoare la rucsac și am pornit cu mașinile spre locul de intrare pe traseu, Curmătura Vidruței (33 km față de Ciungetu). Urma să coborâm prin altă parte, fusese deja lăsată acolo o mașină. Îmi va fi ușor să relatez tura aceasta pentru că a fost în totalitate nemarcată, așa că detaliile logistice nu vor fi foarte precise. Dar dacă vreți să le aflați, știți soluția:).
Suport de mânuși
Petice înghețate
După un urcuș susținut de aproximativ 1h 30 min, am ajuns în vecinătatea crestei și am avut o panoramă fantastică. Ne-a întâmpinat o mare alpină din care ieșeau semețe vârfurile Făgărașilor, Iezer-Păpușa și Cozia. Ocolind pe curbă de nivel, ne-au întâmpinat apoi colți din Parâng. Îmi amintesc că eram puțin stresată pentru că bocancii mei 3 sezoane se udaseră deja puțin pe exterior, deși îi dădusem cu spray waterproof în seara precedentă. Din fericire nu îmi era frig în ei, aveam probleme doar dacă stăteam foarte mult timp pe loc.
Zoom pe Făgăraș și o mare de nori
Lacul Vidra înconjurat de munții Lotrului
Aproape de vârful Frătoșteanu Mare (2053m)
Parângul în planul îndepărtat
Merită să povestesc ceva amuzant aici. Pe parcursul traseului, Ioan ne-a indicat mereu munții care ne înconjoară și pe moment i-am reținut perfect (Slavă Cerului pentru memoria mea vizuală). Eram convinsă că ajunsă acasă, îi voi putea identifica în fotografii. Surprize-surprize, articolul acesta se scrie la câteva luni bune de la călătorie și nu mai știam unele masive. Trebuia să regăsesc Făgărașii, Iezer-Păpușa, Lotrului, Parâng, Cozia și Buila-Vânturarița. Așa că am luat o foaie de hârtie, m-am desenat ca un x-uleț, am desenat guguloaiele pe care trebuia să le numesc, am închis ochii și rotindu-mă pe cele 360 de grade ale unui cerc, am scris numele masivului acolo unde mi-l aminteam cu certitudine. Așa am identificat necunoscutele și numele lor la grămadă. Cu Google Maps mi-a fost ușor să completez corect harta:). Să mai zică cineva că femeile n-au simțul orientării decent dezvoltat.
Eram super-mândră de parazăpezi
Un ultim urcuș
În spate-dreapta se vede Parângul
După 2h 45 min de la start am ajuns pe vârful Frătoșteanu, unde am făcut o pauză de masă destul de lungă, vremea ținea cu noi.Trebuie să spun că a fost excursia în care efectiv o dată la 10 minute mi-am lăudat termosul. Pozele cu el n-au trecut testul selecției, dar puteți să mă credeți ca e o bombiță neagră de 1L de la Primus și că merită fiecare leuț pe care l-am plătit pentru el (și m-am gândit mult înainte să-l iau!!!). Am pus ceai fierbinte în el la ora 9:30. Am umblat toată ziua în temperaturi de iarnă, iar până la ora 16 a trebuit să îl încropesc cu apă rece sau cu zăpadă ca să pot bea din el (asta înseamnă 7h). Apoi abia a devenit băubil, deși era în continuare foarte cald. L-am terminat înainte de a se răci (nu dau spoler, citiți). Simt nevoia să subliniez că iarna pe munte ai nevoie de lichide calde la tine...și să bei zahăr cu ceai (😄) în mijlocul sălbăticiei reci ține de micile bucurii ale vieții.
În valuri
Continuăm pe creastă
Câteva secunde și ceața a acoperit întreaga vale
În pas domol
Puțin din altă lume
Poate a fost o mică greșeală faptul că viteza de mers pe creastă a fost domoală, dar făceam poze încontinuu și peisajul nu ne grăbea deloc! Legat de asta, atunci când am ajuns acasă am constatat că toate imaginile mele sunt strâmbe...dar strâmbe rău, cu vreo 3 grade! Am remediat situația destul de ușor, dar mi se pare amuzant...o fi fost de la panica pe care o aveam când îmi scoteam mâinile din mănuși:))?
Ca o adiere...
În straturi
Privire înapoi
Ultima pauză a fost în zona vârfului Repezi, la 2h 40min de Frătoșteanu. Era ireal de frumos și aveam sentimentul omului care și-a aruncat responsabilitățile la gunoi și a fugit spre libertate. Cu câteva luni înainte, gândul că în mijlocul lui noiembrie aș putea fi pe munte era inexistent. Dar în 5 ani de facultate înveți foarte multe lucruri, unele dintre ele prea târziu (dar mai bine decât niciodată!). Nimeni n-o să-ți zică vreodată "Hai, Cipriana, ia-ți weekendul ăsta liber și încarcă-ți bateriile, meriți. Du-te sparge bani pe un termos fancy, împachetează-ți rucsacul și mergi să îngheți puțin la 2000m, te vei întoarce pe cai mari". Dar tu trebuie să-ți stabilești prioritățile...iar când aerul de munte urcă pe primul loc, e ok să fugi. Aveam un sentiment de vinovăție foarte dulce în ziua plecării. Zâmbeam continuu și Îmi venea să țip de fericire.
Ce bine e deasupra norilor
Pe vârful Repezi (1976m)
Pe vârful Repezi (1976m)
O insulă
Țestoasa
Releul din Cozia
O ultimă privire către Făgăraș
Coborârea s-a dovedit MULT mai dificilă decât ne așteptam. Dacă țin minte corect, traseul pe care voia Ioan să coborâm era blocat de o stâncă căzută și a trebuit să ocolim foarte mult. Fiind pe nemarcat, nu exista potecă. Ne strecuram deseori printre crengi foarte apropiate, pășeam peste copaci căzuți, alunecam pe rădăcini, zăpada ne ajungea uneori până la genunchi...unii oameni din grup aveau probleme serioase (cu glezne, genunchi, bocanci uzi leoarcă). Mi-a plăcut foarte mult că nimeni nu s-a plâns, și mai ales nimeni nu a pus la îndoială simțul de orientare al ghidului (n-o să înțeleg niciodată cum am ajuns pe forestier după o aparentă mișcare browniană/bălăureală de 3h).
Noaptea a venit pe nesimțite, căci iarna la 18 e deja întuneric. La momentul respectiv, pentru mine frontala însemna pericol, Negoiu fiind unica influență pentu acest crez. Așa că am înghițit puțin în sec și am amânat momentul aprinderii frontalei cât de mult am putut, dar tot acolo am ajuns. Și ce amintire frumoasă îmi este acum...
...
Într-un moment atemporal, am ajuns cu toții în fața unui marcaj cruce albastră de prin anii '70, iar de acolo am continuat pe o potecă destul de largă. Ningea foarte ușor și se lăsase o ceață deasă, beculețele celorlalți erau așa difuze, o lună galbenă strălucea printre crengi, totul era feeric...până când am văzut urme de urs în zăpada proaspătă care se depunea peste stratul de gheață. Ăla a fost momentul în care s-a dus naibii tot romantismul, m-am panicat și mi-am dorit din tot sufletul să ajungem odată la vilă. Într-un final apoteotic urmele au făcut dreapta (cu tot cu animalul care le lăsa) și abia atunci am putut să respir iar:)).
Pe la ora 20 am ajuns la o casă izolată al cărei nume nu l-am reținut (și îmi pare tare rău, căci vreau să mai ajung acolo!). S-au făcut câteva aranjamente complicate ca să ajungem înapoi în Ciungetu cu mașina, ceea ce s-a întâmplat. După atâtea ore de frig și noapte și urme de urs, am primit ciorbă de perișoare și sarmale, și lumea a devenit un loc mai bun.
[Tocmai mi-am dat seama că toate articolele mele au referințe la mâncare, ăsta da invariant:p]
Super focus
Aș vrea să închei acest jurnal cu o declarație de dragoste pentru bocancii mei de 3 sezoane, le-aș scrie o poezie dacă m-aș pricepe. S-au descurcat admirabil pentru 10 ore de mers prin zăpadă, fiind neașteptat de puțin uzi în interior la sfârșitul zilei. Sunt convinsă că șosetele de iarnă au avut și ele un rol important contra picioarelor înghețate:). Dar în acea seară, tocmai pentru că îi iubesc, am decis să-i folosesc în perioadele pentru care au fost creați, iar pentru iarnă să investesc într-o pereche potrivită.
Poza de grup cu Făgărașii pe fundal (foto: Ioan Stoenică)
Va urma și partea a II-a:).
