Iarna ca-n povești spre Vf. Clăbucetul Taurului, M-ții Baiului

Data: 6-7 februarie 2020.

Echipa: eu, Matei, Rareș, Ovidiu.

Traseu: Azuga--Plaiul lui Mihai Șoș--Vf. Clăbucetul Taurului (1520m)--Cabana Gârbova (ziua 1)

             Cabana Gârbova--Predeal (ziua 2).

Ideea acestei ture a venit în timpul unui prânz la institut. Din senin, am început să fac lobby pentru o tură la cabana Piatra Mare, mă gândeam că o excursie de iarnă până acolo n-ar trebui să pună mari probleme. Marea minune a fost că Matei a vrut să vină (deși la acel moment nu avea echipamentul strict necesar), iar apoi a fost doar o chestiune de timp să am accept-ul de la Ovidiu și de la Rareș, iar data excursiei a fost stabilită chiar atunci.

Peste câteva zile am sunat la cabană să fac rezervare, și am aflat că nenea nu stă acolo decât în weekend, iar primul sfârșit de săptămână în care existau locuri libere era hăhăhăăăăăăăăt, departe. Așa că locul excursiei a devenit incert, dar data nu. Mi s-a pus pata pe munții Baiului, deși nu știam nimic despre ei, și l-am întrebat pe Ovidiu dacă el știe vreun vârf pe acolo. Mi-a zis de Clăbucetul Taurului, iar apoi eu mi-am făcut temele. Sinceră să fiu, am fabulat puțin cu ochii pe hartă, mi se părea că Taurul nu e suficient de provocator, așa că am găsit un plan B în care să atingem și Clăbucetul Azugii, dar era un nemarcat la mijloc și nici unul din băieți nu a fost prea deschis la opțiunea asta.

Ei bine, codul roșu/portocaliu care a adus iarna în țară mi-a potolit imaginația bogată, am stabilit să ajungem bine la cabana Gârbova și vedem-vorbim noi după. Slavă Cerului, Rareș și-a dat seama că n-are ITP-ul făcut la mașină fix în seara de dinaintea plecării, așa că am fost nevoiți să luăm bilete de tren spre Azuga. Spun așa pentru că a doua zi dimineață orașul și câteva drumuri naționale erau blocate de nămeți.  

Bucureștiul la 5:30 dimineața

Am ajuns mult prea devreme pentru gustul meu în gară, așa că am putut să ne facem ultimele cumpărături (ciocolată). Eu am dormit aproape tot drumul cu trenul, simțeam nevoia să recuperez noaptea precedentă (bagajul nu se face singur), așa că nu prea am participat la discuțiile băieților. În gara Azuga am luat un mic dejun destul de consistent, i-am trimis mamei detaliile traseului, ne-am împachetat în 4 straturi de haine, am pus parazăpezile și-am pornit.

Gara Azuga--Vf. Clăbucetul Taurului--Cabana Gârbova (3h 30min, triunghi albastru + nemarcat)

După ce am ieșit din gară, am traversat (ilegal, pe lângă pasarelă), și apoi am făcut stânga, pe lângă șosea. În câteva minute am ajuns la indicatorul care marca începutul traseului, un prim urcuș spre pădure. Strat mare și pufos de zăpadă, câteva căzături pe gheața de sub pulver, vânt puternic în față...rețeta unui început nu tocmai perfect. Ne-am încălzit destul de repede de la urcare, așa că am făcut pauza aia enervantă în care trebuie să dai jos straturile inutile pe traseu, dar esențiale la pornire și în pauze:).

 1. Pauză de dezasamblat

2. După o noapte de viscol, nu avem urme făcute:(

Vă uitați puțin aici?

 Culoarul Magic

Ovidiu, cu calm!!

Privire înainte și înapoi

Detaliu iernatic 

Prima parte a traseului urcă ușurel prin pădure. Zăpada nu era foarte mare, cam până la gleznă, dar tot îngreuna înaintarea. Nu erau urme făcute, așa că eram atenți la semne. La un moment dat, Ovidiu n-a mai răbdat să stea în spate, a trecut în fruntea grupului și mi-am făcut puține griji să nu se  miște prea repede pentru viteza mea de iarnă:)).

Iar prin pădure

Dovada că până la urmă am stat și eu în față

Instantaneu (foto: Matei)

Băieții

După o porțiune destul de plată, cu zăpadă micuță, a început urcușul continuu. Eram pe la 1100m altitudine (via aplicația Munții Noștri) când am constatat că panta nu se mai îmblânzește, și am ținut-o cam așa până la 1520m, pe vârf:). Sub zăpada pufoasă erau crengi înghețate și gheață, așa că am alunecat de multe ori (am și poze dar o să le sar😁) .

Greu la urcuș

 Urcare infinită

Ce răsplată...Bucegii fără obiectiv

Proaspăt ieșiți din pădure, am fost răsplătiți cu o panoramă superbă a Bucegilor, până și cei mai puțin impresionabili din grup au zis WOOW. La indicator a trebuit să luăm decizia: continuăm spre vârf sau mergem direct la cabană. Era frig, bătea vântul, stăteam cu fețele acoperite, zăpada părea mare de tot în sus, dar decizia unanimă a fost să încercăm totuși. Așa că am pornit în direcția arătată de indicator (30 de minute de nemarcat).

Vânt puternic și frig  (foto: Matei)

Un mic laitmotiv al turei a fost obiectivul inexistent, explic acum. Plănuiesc încă de anul trecut să-mi iau un obiectiv cu zoom mai bun pentru aparat, și asta sigur se va întâmpla înainte de vara aceasta, când vreau să facem Creasta (cu C mare). Atunci când am făcut research-ul pentru tură, am constatat că de pe vârf se văd incredibil de frumos Bucegii, și mi s-a pus pata să mi-l iau ACUM. Asta nu s-a întâmplat, și simt nevoia să-mi vărs oful și aici. În primul rând mi se pare nedrept ca un obiectiv negru sa fie cu 200 lei mai ieftin decât unul gri. În al doilea rând, la 3 zile după ce am studiat prețurile pe diferite site-uri, s-a scumpit cu 500 lei cel negru, respectiv 300 lei cel gri. Eram pregătită să-l iau în acea zi de luni, aveam și aparatul cu mine să fac proba...dar după scumpire m-am enervat și am zis data viitoare. 

Retrospectiv, a fost mai bine că nu l-am luat. Chiar era foarte frig, în zona de vârf a bătut și vântul tare, iar mănușile mele aproape că n-au făcut față. De la un anumit moment, fiecare poză a fost făcută cu efort...dă-ți jos mânușile, scoate aparatul din geacă, scoate căpăcelul, alege cadrul, selectează scena și zoom-ul, ia câteva cadre, închide-l, pune capacul, baga-l în geacă, închide geaca, pune mânușile...după toți pașii aceștia mici, mă dureau mâinile și nu le mai puteam controla normal, îmi lua câteva minute bune să am iar curaj să pozez. Pe de altă parte, erau cadre pe care știam că o să regret dacă nu le iau cu mine acasă, atât cât se poate, așa că încercam tot felul de artificii ca să-mi încălzesc degetele, uneori am stat cu pumnii strânși în mănuși. Poate că în loc de obiectiv ar trebui să-mi iau niște mănuși mai serioase:)).

Uneori cu zăpadă până sub fund

Unii se odihnesc:))

Zăpada era foarte mare, uneori ne ținea la suprafață, dar de cele mai multe ori ne scufundam până la genunchi, sau chiar până la șolduri. În momentul în care am pățit eu asta, am solicitat un fel de vot, chiar voiam să mă întorc. Nu consider că am experiență iarna, iar asta mă sperie. Dacă mă duceam mai jos de atât, dacă nu mai puteam să ies?? Acum par stupide întrebările, dar cu mâinile aproape înghețate, nu prea-ți mai arde de atins vârfuri. Ne-am uitat în aplicație, parcursesem cam jumătate din drum (între indicator și Clăbucet). Așa că decizia a fost să mergem mai departe. Sincer îi mulțumesc lui Ovidiu pentru asta, cumva el a insistat prin atitudinea lui, și el este cel care s-a luptat cel mai mult cu zăpada, făcând urmele. 

Coștila în stânga, Omu în centru, Bucșoiu mai la dreapta

Între ele, Valea Morarului și sub Bucșoiu solzii Crestei Balaurului

De pe vârf

Zoom pe Creasta Pietrei Craiului (atât s-a putut😄)

În bătaia vântului

Ce bucurie când i-am auzit pe cei din față că se vede vârful, parcă am prins puteri noi :D. M-am pregătit sufletește să scot iar aparatul, și cu viteza luminii am pozat tot ce mi-a atras atenția în jur. Trebuie să recunosc că a crescut inima în mine de bucurie că văd atâtea alte locuri cunoscute, în care mi-au ajuns bocancii. Cel mai mult mi-a plăcut să observ traseul anului trecut, Valea Morarului și colții crestei Balaurului. Mi-am amintit cu drag că atunci, în excursia aceea, am întrebat ce munții sunt aceia (unde ne aflam acum) și așa am făcut eu cunoștință de departe cu Baiului. De pe Clăbucetul Taurului se văd superb Bucegii, parțial Piatra Craiului, alte culmi din munții Baiului, Piatra-Mare și Postăvaru...5 masive dintr-un foc!

Clăbucetul Azugii-Munții Baiului

1. Postăvaru 2. Piatra-Mare

Selfie-ul de vârf, înghețat și el😄 (foto: Matei)

Am pornit cu sufletul plin în continuare, spre cabană. Atunci am aflat și eu că nu trebuie să ne întoarcem, ci doar să o luăm înainte. Ovidiu ne-a repetat a suta oară să stăm cu grijă și grupați, căci la cabană sunt vreo 6 câini. Din fericire, aceștia s-au luat după alți turiști și noi am scăpat nemirosiți. 

Coborâre spre cabană

Ce bine-i cu termos (foto: Matei) 

Ne-am luat în primire camerele și ne-am strâns repejor la masă, ne era foame. Apoi am avut parte de cea mai leneșă și neinteresantă zi de cabană: am dormit până seara. Și nu oricum, ci cu pantalonii de iarnă, polar și windstopper sub pătură, căci cei de la cabană n-au dat drumul la căldură decât foarte târziu. Apoi am făcut statistici și pariuri despre câte like-uri se strâng în funcție de ora la care postezi și ne-am judecat prietenii apropiați care n-au reacționat imediat la poza noastră tremurată și vai-steaua-ei de pe vârf:)). 

Am stabilit ca dimineața să nu avem oră fixă de trezire, dar la 8:30 am fost în picioare, nu știu cum de se întâmplă asta mereu pe munte😊. Eu eram foarte zgribulită, mi se părea frig, iar atunci când mă uitam pe fereastră nu ma simțeam deloc bine, știind că trebuie să plecăm în curând. Ninsese toată noaptea, era un strat nou de pulver, și încă picau din cer fulgi mici-mici. Am regretat puțin că n-am colanți cu mine, să îi port pe sub pantalonii de iarnă. Am luat împreună micul dejun și am băut un ceai delicios cu rom, care ne-a dat puteri:p. 

Cabana Gârbova--Predeal (1h 30min, triunghi albastru)

Nu am avut probleme cu câinii nici la plecare, erau ocupați cu ale lor. Așa că am pornit prin nămeții proaspăt așezați. Pădurea era absolut superbă, ninsese ca-n povești.

Iarnă ca-n povești

Detalii înzăpezite

La pas 

În prima parte a potecii a trebuit să urcăm puțin, și asta n-a fost chiar așa de poveste, pentru că ne scufundam destul de mult în zăpadă și era obositor. Ulterior am început să coborâm în altitudine și zăpada mare a fost chiar un ajutor. Nu erau deloc urme, Rareș și Ovidiu au spart potecă cu rândul, până când într-un soi de poieniță, la vreo 30 de minute de cabană, am tras o mini-sperietură. Am văzut undeva în fața noastră o zonă mai mare de zăpadă răscolită și de acolo urme. Prima impresie a fost că acolo s-a tăvălit un urs și am stat vreo 2 minute să facem un plan de bătaie, dar când ne-am apropiat, ne-am dat seama că probabil un grup de oameni încercase să ajungă la cabană, iar în acel punct făcuseră cale întoarsă. Așa ca de acolo am avut urme făcute (nu de Moș Martin) și totul a mers ceas.   

Natura-i cel mai bun pictor...

Pădurea înghețată

Ușor la coborâre

De pe drum

Uite semn, da' nu-i potecă:)

...și sculptor

După aproximativ 45 minute am ajuns la pârtie și am traversat-o în căutarea semnelor, asta doar ca peste alte câteva minute s-o trecem înapoi. Aș zice ca dacă mergeți pe acolo să păstrați partea, apar triunghiurile un pic mai jos. 

Am ajuns la pârtie

Unghiuri

Totuși la un moment dat am pierdut semnele, nu știm exact cum, și băieții au regăsit drumul uitându-se în aplicație. Nu ar fi fost grav oricum, în cel mai rău caz am fi coborât de-a lungul pârtiei.

În sus

Și mai sus

Încărcați cu zăpadă

Detaliu

Puișori

Am ajuns în oraș fără alte peripeții, am cumpărat biletele de întoarcere, iar apoi am mâncat la restaurantul cu domnitori, cel pe la care trecem mereu când ajungem în Predeal. 

Clăbucet sosire, finalul traseului

Tura asta are o însemnătate specială pentru mine, fiind prima tură de iarnă organizată cu prietenii mei. S-a întâmplat minunea ca Rareș și Matei să investească în ceva echipament de iarnă obligatoriu (sau să le primească de la diverși Moși Crăciuni), și atunci excursia asta (și sper că și altele) a devenit posibilă. Mie îmi e puțin teamă de acest anotimp, nu prea știu cum se mănâncă el în siguranță, ce se poate face și ce nu, dar încerc să învăț și să văd locuri noi. Sau locuri vechi, dar în haine albe:). Cred că și pentru Rareș și Matei a fost o tură memorabilă, căci a fost prima lor experiență cu zăpadă mai serioasă. 

Traseul acesta mi se pare foarte potrivit pentru începători în ale iernii, este foarte bine marcat (au fost vreo 2 porțiuni mai fără semne căci erau copacii foarte subțiri, dar am ținut direcția clară și am regăsit repede triunghiurile albastre). Este un traseu scurt (nu mergi 8h pe zi), ai cabană în mijloc așa că poți să faci pauză acolo, măcar pentru 1h. Iar vederile de pe vârf te copleșesc și te lasă cu un zâmbet uimit pe față.

La și mai multă spontaneitate!