Prima vale de abrupt și primele Flori-de-Colț: Valea Morarului și Creasta Balaurului, Bucegi

Data: 27-28 septembrie 2019.

Echipa: cu ghid (Ilinca Stoenică).

Traseu: Gura Diham--Poiana Izvoarelor (ziua 1).

             Poiana Izvoarelor--Valea Morarului--lângă Bucșoiu--creasta Balaurului--Poiana Izvoarelor--Gura Diham (ziua 2).

Vara asta a fost una complicată. Aș fi extrem de nerecunoscătoare să spun că n-am mers (suficient) pe munte, sau că n-am văzut locuri la care visam...am făcut-o lată în Cindrel și-am terminat încă un semi acolo, am făcut mult râvnita tură de noobi, mi-am dus sora pe munte, și-am mai atins un vârf de 2500m. Dar n-am apucat să fac un traseu din ăla pe sufletul meu, care să mă ducă spre limită. Până la excursia asta:).

Când am văzut că Ilinca va propune tură, mi-am ciulit urechile, îmi convenea și data. Câteva zile mai târziu, când am văzut descrierea traseului, mi-a dat puțin cu radical, nu auzisem de zonele respective. Cât am dat eu repede un search pe google ca să văd cât e de făcubil, a mai rămas un singur loc pe listă, așa că am zis repede da. Apoi am petrecut încă 2 ore frunzărind poze și filmulețe cu traseul, și-am început să dau înapoi. Când m-a abordat ghida și m-a întrebat ce experiență am pe stâncă și dacă am echipament (întrebare la care eu am răspuns că am bocanci, oh Doamne😄), m-am panicat și mai tare. După acele 2 ore de căutări înfrigurate, i-am scris Ilincăi sincer temerile mele: că valea arată ok, dar Balaurul pare cam expus, și că eu n-am folosit în viața mea echipament. Mi-a răspuns detaliat, cu comparații, cu explicații, cu o mică glumă care a ajutat și mi-a spus că din punctul ei de vedere e ok să vin. A fost un răspuns profesional și prietenos în același timp, iar asta a fost tot ce-am avut nevoie. Urma să fac prima mea vale de abrupt. 

A trecut o săptămână dificilă, cu o supradoză de cafea și câteva emoții nelegate de munte. Supradoza aia de cafea mi-a dereglat puțin inima pentru câteva zile. Nu o să intru în detalii, doctorul mi-a spus că problema e la mansardă, traseul se apropia și eu mi-am revenit. Dar o să fiu sinceră aici și o să spun că am plecat cu oarecare teamă, dacă mă apucă iar de la efort?! Grupul s-a întregit la Gura Diham, de unde pe la 21:30 am început să urcăm (la frontale) pe drumul către Poiana Izvoarelor. Câteva mesaje ROalert despre o ursoaică cu pui care se plimbă pe la Gura Diham ne-au impulsionat să ne grăbim puțin spre cartofii prăjiți cu brânză (și fără ceafă:p) pe care i-am așteptat multicel la cabană:)).

Seara, în jurul mesei am avut ocazia să cunosc toți membrii echipei și să constat că ei se știau din ture anterioare și ateliere de carpatism. Gulp. Toți oamenii aia puseseră un ham pe ei, escaladaseră, asiguraseră, făcuseră noduri, toate chestiile astea complicate care pentru mine erau și sunt un mister. Mi-am dorit eu să merg cu oameni mai deștepți ca mine în ture, dar aici toți erau mult mai bine pregătiți, tehnic vorbind. Dar ăsta s-a dovedit a fi un lucru bun și a fost amuzant să iau parte la discuțiile lor cu termeni tehnici de alpinism din care nu înțelegeam nimic, m-am simțit ca în mediul meu natural cu matematicieni, doar conceptele erau diferite:)))).

La frontale

M-am ferit cât am putut de tiramisu-ul Ilincăi (conținea cafea), dar seara tot a fost grea pentru mine. Când am setat alarma, aveam 5h 30 de dormit și eram ok. Dar undeva în mijlocul nopții, m-am trezit (iar) cu palpitații și puls rapid. Nu știu cât am stat trează, dar sunt sigură că destul de mult. Am evaluat situația de multe ori, și am luat decizia de bun simț ca a doua zi să rămân la cabană și să îi aștept. Era aberant să pornesc pe un traseu de 10 ore care oricum îmi dădea emoții, să stric ziua tuturor. Nu am luat nici un medicament, am reușit cu greu să adorm iar...

M-am trezit la prima alarmă, dar am mai stat vreo 30 de minute sub pătură. La 6:40 m-am ridicat din pat, dar panica care mă cuprinsese cu câteva ore înainte plana încă asupra mea. Atât de puternic, încât i-am povestit colegei de cameră despre îndoielile mele...

Totuși mi-am strâns bagajul, am lăsat punguța care trebuia să mă aștepte la cabană separat, m-am spălat, echipat și coborât. Era o varză totală în capul meu. Am prins-o pe Ilinca singură și în loc să-i spun că trebuie să rămân la cabană, că îmi pare tare rău, așa cum repetasem de multe ori cu acompaniament de palpitații, m-am auzit zicând altceva. Anume că "aseară am avut palpitații, am mai avut în ultima perioadă, dar un cardiolog mi-a zis că sunt bine, vreau să vin pe traseu, și dacă ceva nu e ok, mă întorc". Exact cu ritmul acesta rapid în vorbire. Facepalm.

Mi-am tot făcut drum pe afară, până la izvor, înapoi, am tot urcat și coborât scări, doar-doar simt ceva dubios și reiau decizia de cu o seară în urmă. Dar eram bine, era doar panica teribilă din mintea mea. Și cu ea apăsându-mi greu pe neuroni, am pornit la drum.

Semnul distinctiv

Am pornit de la cabana Poiana Izvoarelor spre Pichetul Roșu (~15 min), iar de acolo am continuat pe triunghi roșu spre Coștila încă vreo 15-20 de minute, până la semnul de mai sus (întâlnit pe dreapta), care marchează intrarea pe Valea Morarului. Important: 99% din traseul făcut este nemarcat, nu pot și nu am de gând să dau detalii precise despre zonă. Recomand din tot sufletul să mergeți pe astfel de trasee doar cu persoane care cunosc bine zona sau cu ghizi montani acreditați. Mai multe indicații prețioase, la final.

Colții Morarului

Ce înseamnă, de fapt, vale de abrupt? Așa cum spune și numele, este valea dintre 2 masivi. În timp, pietre, pietroaie și stânci au ajuns în linia cea mai adâncă a unei astfel de zone. Chestia asta se cheamă firul văii. Spun lucrurile astea pentru că eu le-am aflat la fața locului, nu toată lumea s-a născut cu o coardă în mână:)).

Valea Morarului se află între (surpriză) Morar și Bucșoiu și se pare că este una dintre cele mai ușoare văi de abrupt din Bucegi, având cotația alpină 1A (despre care wiki spune: cățărare ușoară pe stâncă unde nu este necesară folosirea echipamentului). Valea Morarului mai are o particularitate, anume există "potecă". Nu una clasică, evidentă, ci una greu-dibuibilă care ocolește firul văii (definit mai sus), asta înseamnă că poți să scapi de majoritatea părților de cățărare. Încă un termen pe care l-am auzit foarte des: săritoare. N-am prins definiția exactă, dar practica mi-a sugerat că săritorile sunt zonele tehnice, unde trebuie să cațări.

De pe drum

În prima parte a traseului am urmat poteca. Din câte am înțeles toată lumea face asta, căci nu are rost să te iei la trântă cu bolovani micuți și obositori. Mai apoi, am ținut-o și ca să ocolim prima săritoare care, se pare, este destul de delicată. Am impresia că Ilinca a spus despre ea că cel mai bine e să o parcurgi totuși cu asigurare. 

1. Detaliu      2. Mostră de...potecă?!

În orice caz, am auzit destul de repede replica "gata, intrăm pe firul văii". De ceee se smiorcăia o voce în capul meu, iar răspunsul a venit instant: doar n-am venit aici să facem valea pe potecă. Cred că eram singura din grup care ar fi fost mulțumită și cu varianta aia:))).

Intrăm pe firul văii

Gulp 

Cum cățărăm noi chestiile alea?! 

Cu un nod de emoție în gât, am urmat grupul. Lesne de înțeles că inima funcționa beton, nu mai avea nicio problemă acum. Mă uitam în sus și pur și simplu nu înțelegeam cum o să trecem de stâncile respective. Totuși, la fața locului improvizai și găseai prize sau pseudo-prize. De exemplu, în a 3-a poză de jos, am urcat pe ramurile crengii respective, ca și cum ar fi fost o scară în adevăratul sens al cuvântului. Și iar mi-am amintit cu drag cele 2 luni de escaladă făcute acum doi anișori. Mie mi se părea mare chestie atunci (woaa, mă cațăr în sală), și nu înțelegeam de ce fac oamenii ăia prizele așa mici și incomode...ei bine, ca să simuleze realitatea și prizele aproape inexistente de pe fețele spălate ale stâncilor din Bucegi:)). 

Din aproape în aproape...

Înapoi și înainte

Instantanee și crăpătura prin care ne-am strecurat

Ilinca mă ținea sub observație: îmi mai indica prize, îmi mai întindea câte o mână...dar partea care mi s-a părut cea mai dificilă a fost după ce ne-am strecurat prin găurica aia din poza 2. Acolo m-a tras puțin de rucsac (în sus) ca să pot urca un bolovănoi, iar apoi o fost o fază semi-amuzantă, poate chiar cea surprinsă în pozele următoare.  

Ei bine, eram în mijlocul trebii pe un pietroi grăsun și înalt. Aveam piciorul stâng întins și vârful bocancului stătea într-o priză nu tocmai fericită, de aceea mi-l sprijinea Ilinca (talpa mea era undeva la nivelul umerilor ei). Cu dreptul eram bine, genunchiul îndoit la 90 de grade și o ditai priza comodă. Mâna stângă nu era prinsă prea grozav, dar puteam să mă ajut cu ea puțin, dar la dreapta nimic. Trebuia să-mi iau avânt, să mă împing în piciorul drept și să găsesc o priză ceva pentru dreapta, să mă prind de ea, ca apoi să mă descurc. Prima încercare a fost un eșec: am împins în dreptul, nu am găsit priză și am căzut înapoi. Nimic grav, nici nu-mi amintesc prea bine, sper doar că n-am lovit pe nimeni. La a doua încercare, mi-am luat avânt și nu știu exact cum, probabil că m-a împins și Ilinca, cert este că am ajuns PE pietroi, pe burtă, cu genunchii îndoiți în sus...foarte elegant:)))). Și acum rostogolește-te Cipriano ca sarmaua, ca să te poți ridica și merge mai departe😊.

Cu pași siguri, da da:))   (foto: Diana)

Pe acolo sus trebuie să ajungem 

Mini-punctulețe

N-am fost eu AS la cățărare, am fost ajutată în multe puncte, dar mi-a plăcut teribil de mult partea aceea. Mai pe picioarele mele, mai trasă, mai împinsă, cu genunchi puși jos (au), nici nu mai contează. Am ajuns bine în prima căldare, unde am făcut o pauză de sendviș. Bine-meritată, aș zice eu.

Un om sfârșit:)))) (foto: Diana)

În urcare

Când alegi calea "ușoară":))  (am ocolit prin dreapta)

Majoritatea dintre noi am abordat urcarea prin centrul imaginii, ocolind

Înainte de cea de-a doua căldare, mai este o zonă stâncoasă: întâi o traversare un picuț expusă, puțin grohotiș și apoi o urcare la unghi mare, dotată cu lanț. Din câte am înțeles, asigurarea e destul de recentă, poți face urcarea pur și simplu cățărând. Dar eu la momentul respectiv eram destul de "muncită", așa că m-am folosit de el din plin. Aș vrea să mulțumesc întregului grup, pentru că pe toată valea am primit indicații, mâini de ajutor (la propriu) și cuvinte încurajatoare. Chiar a fost o echipă pe cinste.   

Ultima săritoare, cu lanț

Creasta Balaurului

Cu Omu în stânga noastră...sau pe fundal

Fragment de toamnă

A doua căldare și avioane

Determinare

Detaliu: spre colții Morarului

Superba creastă a Pietrei Craiului, zona Țigănești și un refugiu punctiform

Ajunși între Omu și Bucșoiu, am făcut pauza de prânz. Urcarea din a doua căldare m-a cam obosit și mi-a crescut pulsul suficient încât să mă panichez (iar), dar când am făcut pauză, mi-am revenit. Probabil că erau doar pitici. În orice caz, eram lihnită, așa că am mâncat cu mare poftă 2 sendvișuri și desert, iar apoi mi-am pus genunchierele...simțeam eu că urmează o coborâre:)). Din fericire, ghida era mulțumită cu timpul pe care l-am făcut, a spus chiar că ne-am mișcat mai bine decât se aștepta, de vreo 3 ori. M-a bucurat sincer chestia asta, înseamnă că m-am mișcat decent (trasă, împinsă, am spus deja povestea):))).

Cea mai frumoasă reprezentare cu Balaurul

Îmi amintesc cu nostalgie că acum 3 ani, cărarea din poza de mai jos mi se părea foarte expusă...venisem de la cabana Mălăiești pe brâna Caprelor, vizitasem Vf. Bucșoiu, iar trecerea spre Omu am făcut-o fără să mă uit stânga-dreapta. Îmi e clar că sensibilitatea mea față de înălțimi s-a îmbunătățit considerabil, în cel mai bun sens posibil. Sigur, se poate și mai bine...:).

Bucșoiul Mare și o cărare aproape invizibilă spre creasta nemarcată

Cu forțe proaspete, am luat-o către vârful Bucșoiu, și am cotit dreapta pe poteca nemarcată a Bucșoiului Mic, sau creasta Balaurului.

Coștila la momente diferite de timp

Am intrat pe potecă: privire înainte și înapoi

Spre primii solzi

Prima mea Floare-de-Colț 

Din momentul în care am zis da traseului, am avut o mică speranță că poate voi vedea și eu în sfârșit o Floare-de-Colț. Când vedeam imagini cu ele pe net, mi se păreau urâțele, dar în realitate sunt într-adevăr deosebite: gingașe, cu puf, și totuși puternice. Am văzut foarte multe, iar eu le-am găsit extrem de frumoase, deși luna lor de glorie trecuse...

Ne strecurăm: ocolire prin stânga, evitare prin dreapta

Curajoșii urmează creasta matematică, eu pe poteca ocolitoare

Super ghida noastră: Ilinca Stoenică

Coboară cum poți, pe unde poți:))

Trebuie să merg după ghid (1), dar să nu ratez pufuleții aia de păpădie pierduți la 2500m (2)

Coștila printre valuri de nori

Detaliu

Cu fața de purceluș fricos-curajos

Aproape de nori

Sălbatice

Spectacol

Creasta Balaurului am găsit-o înierbată, expusă, cu colți de ocolit sau de umblat, depinzând de dorințele fiecăruia. Jocurile de nori pur și simplu îți tăiau respirația, eram atât de norocoși...

Solzi de creastă de Balaur

La înălțime (foto: Ilinca Stoenică)

Nu a trebuit să facem rapel, poteca ocolește prin dreapta gâlmei din imaginile de mai sus:). Am momente în care mă uit la poze și nu-mi vine să cred că am fost acolo. 

Coborâre...

"Mamă unde ești / Bate-mă de vrei / Dar vino să mă iei"

Aici am fost nevoită să bag aparatul în rucsac și să-mi asamblez bețele de trekking. A urmat o coborâre (pe dreapta) unde chiar mi-a fost puțin frică, era foarte abrupt, și iarbă stufuri-stufuri.

1. Potecă înierbată și ditai expunere

2. "Cipriana, cum ești?"

Detaliu și raze (aici trecusem deja pe stânga Balaurului)

Creastă... (foto: Ilinca Stoenică)

Brâne și jnepeni (pe stânga crestei)

Ghida a fost foarte drăguță și pe creastă. Ne întreba periodic cum suntem pe mine și pe încă un coleg, știind că avem relații speciale cu înălțimile. Din fericire, cu excepția coborârii înierbate de mai sus, am fost chiar bine. Ok, ca să fiu sinceră, mi-am exasperat colegii de tură cu coborâtul pe fund, și la un moment dat a trebuit să mă stăpânesc, să nu mai abuzez de metoda asta. Să mai merg și pe picioare, să mă folosesc de bețe (groaznic!)...Dumnezeu știe că apucam câte un smoc de iarbă și țineam strâns de el, cu tot sufletul:)).

Jnepenii sunt minunați

Cei 3 brăduți singuratici

Postăvaru și Piatra Mare

Ce-o fi fost în mintea mea? (foto: Diana)

Creasta noastră s-a terminat cu o trecere de pe stânga pe dreapta (îmi cer scuze pentru reperele astea dubioase, dar sunt detalii pe care aș vrea să le țin minte), într-o mică șa unde am făcut încă o pauză. Coborârea spre Țimbal mi s-a părut groaznică, era vegetație multă (evident), pantă mare și pământ umed, foarte alunecos. Consider că m-am mișcat foarte bine pe partea asta, deși genunchii mei erau praf și pulbere:(.

1. Coborâre dureroasă  2. Pe Țimbal

Punct de belvedere

Coborâsem din șeuța aceea de sus...

Coborâre dureroasă-runda 2 

De pe Țimbal a mai urmat o repriză de coborâre turbată, pe care memoria mea a ales să o uite:)). Cert este că am ieșit undeva în zona de jos a văii Morarului. Am căutat poteca și ne-am orientat către semnul de intrare în vale. Bolovanul de lângă semn este următorul, poate ajută:

Pietroiul de unde a început totul

Apoi am urmat iar poteca de dimineață până la Cabana Poiana Izvoarelor. S-a pus problema să mai dormim o noapte acolo, dar până la urmă am renunțat la idee, era foarte aglomerat. Așa că după o pauză consistentă, am pornit iar, la frontale, către Gura Diham, unde am ajuns cu bine, și cu mult noroi pe bocanci (reminder pentru data viitoare, să am încălțări de schimb). Timpi intermediari: ~30 min până la semnul cu Valea Morarului, 3h 30min până în prima căldare, încă 20 până la a doua căldare, încă 20 până între Omu și Bucșoiu. Creasta Balaurului până pe Vf. Țimbal ne-a luat cam 3h și 10, iar a doua coborâre nebună până la poza de mai sus, 1h. Apoi probabil 40 min până la cabană și încă vreo 1h 30 până la Gura Diham. Total cu pauze: 11 ore (de la cabana Poiana Izboarelor și înapoi) + 1h 30 (până la Gura Diham) = 12h 30 min.  

...

N-am mai avut probleme cu inima. Suspectez că creierul meu se pregătește intens pentru traseele care mă scot din zona de confort și îmi trimite câte o spaimă care să concureze serios cu frica de nou și de înălțimi. Așa a fost și în tura pe Moldoveanu, atât de dragă mie, unde am fost sigură că o să mor de apendicită pe drum. Ale tinereții valuri...:)). Trebuie să spun că m-am întors în București cu sufletul plin (și cu multe vânătăi pe genunchi😅). Mi-a plăcut teribil de mult excursia asta, a fost exact genul meu și unele persoane au fost nevoite să mă asculte ore întregi vorbind despre ea (știu, pare greu de crezut că eu pot să vorbesc atât). Chiar tânjeam după o tură dificilă.

Valea Morarului a fost mai grea decât am crezut din poze, sunt unele stânci pe care nu știu cum le-aș fi trecut dacă eram singură acolo...probabil că am nevoie să lucrez la partea asta și data viitoare o să mă descurc mai bine. De cealaltă parte, creasta Bucșoiului a fost nărăvașă, spectaculoasă, destul de expusă, într-adevăr, dar nu a fost nevoie de asigurare suplimentară nicăieri (nici pe Morar). Ca să fiu sinceră, pe tot parcursul zilei am simțit că joc în altă ligă. Poate de la colegii experimentați de tură, poate de la traseu, poate de la casca de pe cap...cert este că excursia asta mi-a deschis o mică ferăstruică la care eu nici nu am visat până acum, o cale de acces către niște trasee pe care mi-am zis că n-o să ajung niciodată. Poate, cândva, doar poate...

... 

Pe tot parcursul traseului am făcut comparații cu Nordica-traseul pe care am cățărat cel mai mult până atunci și cel care mi s-a părut cel mai expus. Comparația nu e bună, sunt tipuri diferite, dar simplul fapt că aici am fost cu ghid, m-a făcut să mă simt mereu în siguranță. Așa că Nordica nu este  detronată, rămâne încă pragul, cel mai greu lucru nematematic făcut de mine până acum. Dar asta probabil pentru că acolo am fost singură, de capul meu și mi-am trecut peste câteva (multe) limite.

...

În primul rând trebuie să îi mulțumesc Ilincăi pentru că m-a luat. I-ar fi fost mult mai ușor să-mi zică: tu fetiță stai acasă, poate la anul, sau peste 2, sau peste 7 și să ia pe cineva mai experimentat. Dar și-a asumat răspunderea să ia o noobă (începătoare) în echipă și mă simt foarte norocoasă, căci datorită ei am putut să pășesc pe acolo sus și să vad toate minunățiile din acest articol. În al doilea rând trebuie să-i mulțumesc că a fost atentă (și) la mine pe traseu și că a intervenit cu o mână de fier acolo unde a fost cazul:)). Am simțit tura asta ca și cum ar fi fost între prieteni (bine, poate faptul că majoritatea celor din grup se știau deja a ajutat) și am eu o vagă bănuială că va câștiga detașat titlul de tura anului.

Ilinca Stoenică este un proaspăt lider montan internațional, adică are o școală serioasă în spate. Organizează deseori ture pentru copii, în care aceștia învață despre natură jucându-se. Să sperăm că de acum o să mai facă și ture pentru copii mari (peste 18 anișori), și eventual să mă mai ia și pe mine:)). E o persoană extrem de caldă și prietenoasă, dar riguroasă, hotărâtă, cu o mână de fier atunci când e cazul (de exemplu, când trebuie să tragă/împingă o noobă pe-un pietroi😊). Sunt sigură că noi toți am fost atent monitorizați de la distanță, dar nu dădăciți, iar asta e ce trebuie. Se vede că face totul cu pasiune, și o recomand cu căldură, dacă vreți să aveți parte de niște ture ambițioase alături de un profesionist. 

Poza de grup