"Hai că-l prindem!" Tura de noobi 2019: zona Suru, Făgăraș, partea a III-a

Continuarea acestor articole: urcarea spre cabană, ziua cu vârful.

Când am făcut ochi în următoarea dimineață, atmosfera era tot apăsătoare, lumea își strângea lucrurile în liniște. Recunosc că am oscilat puțin între a păstra tensiunea în aer (aveam și eu drăcușorii mei), dar în primul moment prielnic am făcut o glumă, iar totul a revenit încet-încet la normal. Sau poate a fost doar impresia mea.

La masă am pornit o discuție, voiam părerea celorlalți despre excursie. Am început prin a mă lăuda singură, la propriu, să-mi spun și eu matematic, cu plusuri și minusuri, gândurile legate de traseu. Atât mi-a trebuit. În următoarele 30-40 de minute am fost făcută ferfeniță, și am sfârșit prin a mă duce afară să dau niște apă la șoricei. Nu știu dacă m-a enervat mai tare faptul că cei care au fost cei mai incisivi tocmai terminaseră un (fuckin) semimaraton în 2h 50, sau faptul că totul s-a terminat cu fraza "excursia a fost ok". 

Am ieșit afară și mi-am dat seama că nu toți simțim la fel o (aceiași) excursie pe munte. Da, ok, e tautologic, dar chiar a fost dureros. Mi-am dat seama că nu trebuie să compar excursia asta cu primele mele trasee, că unii simt că au făcut o drumeție și fără să se întoarcă cu genunchii praf acasă. M-a lovit destul de puternic gândul că toată chestia asta nu trebuia să aibă loc. Și dacă înainte îmi făceam deja planuri unde s-o facem (lată) la anul, mi-am zis că totul e o greșeală, că nu va exista o data viitoare. Mi-am șters sentimentalismele de pe față și m-am întors la ei. Evident, n-au reușit să mai dreagă busuiocul, am trecut peste și aia a fost. 

Desigur că în acea discuție, cei 2 începători au avut un cuvânt de spus (deși mi-e greu să cred că și-au exprimat părerile până la capăt, fie ele "de bine" sau "de rău"), iar Vlad a făcut un rezumat amplu pe care ulterior l-a adaptat în scris pentru articol. Când l-am citit acasă, am râs, și primul instinct a fost "eu nu pun chestia asta pe blog". Dar iat-o în rândurile următoare, complet neretușată.

Am decis să coborâm pe celălalt traseu, ca să vedem cât mai multe poteci în zonă. A fost o coborâre abruptă, solicitantă (m-am felicitat sincer că nu am ales acel traseu pentru urcare) și apoi am ajuns la râu, unde am fost nevoiți să-l trecem de vreo 4-5 ori. A urmat un forestier, și asfaltul. 

Cabana Suru--Valea Moașei--Sebeșul de Sus--halta Sebeș Olt (punct roșu, 4h+1h 20min)

Indicatoare la cabană

Suru și noobi în dreapta

Varianta Vlăduț (care are peste 1,90m)

Iadul 1.0: Am pornit drumeția spre cabana Suru. Pe drum am avut niște discuții cu membrii trupei de mare actualitate: Naruto, Dragon Ball Super, Attack on Titan, Death Note Jojo, și multe alte anime-uri. De asemenea, am avut ocazia să-mi exersez urletele de liliac. Într-un final am reușit să ajungem la cabană. Am fost serviți cu sărmăluțe, mămăliguță, brânzică, smântânică, bericică și ceai (această propoziție trebuie citită pe un accent unguresc-secuiesc) (n.r. aici sunt niște inside joke-uri, nu vă ofuscați degeaba). La cină am avut ocazia să expun echipei faptul că există trei tipuri de WC-uri în lume: german, francez și englez. Pentru mai multe detalii vedeți acest clip.

Instantaneu

Detaliu

Indicatoare lângă stână

Cred că poza asta e apogeul carierei mele de fotograf:))

Ramuri și gânduri

Iadul 2.0: Am pornit drumeția spre Vârful Suru. Cumva am reușit să ajung pe vârf fără să leșin sau să bat pe cineva. Pe vârf am făcut poze, selfie-uri și am deschis 2 sticle de Pepsi. Unii merg cu sticle de țuică și vin, iar noi consumăm produse capitaliste. După acest ritual pe vârf, ne-am întors la cabană. Până să servim cina, am jucat Catan, iar Cipriana voia să îl muște de jugulară pe Sebi că nu a câștigat. După cină a urmat o seară de folk, unde am fost sechestrați și obligați să ascultăm muzicuța lor până la 12 noaptea.

De pe drum

Sărind pârleazu' (foto: Dragoș)

Niște gentlemani

Au învățat lecția cea mai importantă:D

Indicații prețioase

Zgomot și grotă (foto: Dragoș)

Bocancii erau încă uscați

Autorul textului pe care sper că-l citiți

Detaliu 

Iadul 3.0: Am început coborârea. Evident că am ales ruta cea mai abruptă și am tras câteva căzături în noroi. Pe ultimii 3 km de mers până la gară, eu, Adriana și Rareș am luat o ocazie. Adriana era un pic speriată că în interiorul mașinii erau niște urme de sânge, dar eu și Rareș am încercat să îi explicăm șoptit că probabil e sânge de animal, iar șoferul nu are ca scop să ne taie bucățele și să ne trimită drept hrană în Somalia. Și cam aici se termină povestea. Am uitat să menționez că WC-ul din cabana Suru era francez.

Vârful Suru

Înarmați pentru soare

Am făcut-o lată

Vârful Suru în stânga, iar cabana Suru în poienița aia mică-mică din dreapta vârfului

De reținut

Vai, sufletele noastre...

Per total a fost o experiență faină. E un traseu puțin greu pentru persoane care merg prima oară pe munte, dar merită experiența.

Trenul nostru e un tren frumos

Planuri

Varianta Cipriana (pentru ultima zi)

Pe coborâre am realizat și eu că poate a fost puțin prea mult. Noobii erau cam obosiți, la un moment dat a devenit presant faptul că avem un tren de prins, soarele arzător nu a ajutat...Pe cei 4 km de asfalt, am început să fac semne disperate la fiecare mașină care mergea spre gară. N-o să uit un meltean nesimțit cu Audi căruia i-am făcut cu mâna (deh, nu prea știam semnul standard) și a trecut în viteză, asta după ce mi-a făcut cu mâna înapoi...în fine am reușit să opresc un nene și așa i-am scutit de un ultim chin pe Adriana, Vlăduț și Rareș (m-am gândit că dacă e cu 2 băieți, o sa fie ok).

N-am de gând să listez și aici motivele pentru care am ales zona Suru, sau să mă scuz în vreun fel, pot doar să spun că am învățat câte ceva legat de organizarea unei excursii pentru oameni care nu au neapărat ambiții personale extrem de puternice legate de munte. Retrospectiv vorbind, excursia nu a fost ușoară. Nu a fost nimic expus sau tehnic, dar a fost cam mult de urcat, mai ales pentru 3 zile consecutive de traseu. Am spus la început că a fost ca o shaorma cu de toate, și îmi mențin în continuare părerea că am simțit muntele bine de tot. Și eu cred că asta ar trebui să fie sentimentul atunci când te întorci acasă. 

Nu știu cum și-o amintesc ceilalți acum, după o lună, când s-au calmat bătăile inimii și articulațiile, dar eu rămân totuși cu imaginile alea în care ne hlizeam toți peste limita admisă de decibeli, cu chimia grupului care a fost excelentă. Îi felicit în mod special pe Adriana și Vlăduț care au mers foarte bine și au reușit să-și mențină panicile (de urși, de oboseală, de ratat trenul) în parametri perfecți. Mi-ar plăcea tare mult să vină cu noi și în edițiile următoare ale turei de noobi, promit solemn că va fi mai ușor:))!

Dacă am avut multe ore în care mi-am spus sincer că asta e prima și ultima ediție, acum am revenit la sentimente mai bune. Am clar în minte (încă) câteva aspecte la care trebuie să fiu atentă data viitoare, și o să mă sfătuiesc ÎNAINTE de traseu și cu ceilalți. Dar am 2 idei de locuri perfecte. Să așteptăm totuși, până vara viitoare:).

PS: mi-ar plăcea să spun că legătura dintre picioare ude și infecții urinare este un mit, dar trebuie să mai studiez problema. Sper totuși că nu prea curând:)).