"Ei sunt de vină!" Tura de noobi 2019: Vf. Suru (2283m), Făgăraș, partea a II-a

Continuarea acestui articol.

Ne-am trezit bine dispuși, pregătiți să pornim spre vârf. Am primit un super mic dejun (pozat în prima parte). Eu și Adriana ne-am fardat în paralel (oupsy, dacă e cabană cu baie și oglindă, nu puteam rata ocazia:p), ne-am primit privirile stupefiate pe care le meritam, și am început urcarea cu 10 minute întârziere (arta cere sacrificii😄).

Cabana Suru--Șaua Suru--Vârful Suru (triunghi roșu+nemarcat, 2h 30min+30 min)

Eiiii, aici a venit micuța bubă. Urcarea este 99% continuă, deci destul de obositoare (833 metri diferență pozitivă de nivel). Din fericire ne-am înțeles foarte bine, am stat în bisericuțe permutate des și ne-am hlizit de parcă eram clasa a 5-a. După nici 50 de minute, am avut o priveliște foarte frumoasă asupra vârfului.

In memoriam. 

7 noobi

Vârful Suru în nori 

 "Sebi, dă-te mai așa"

Detaliu 

Mi-a rămas în minte momentul în care am văzut vârful mai de aproape. Impunător, mândru, pierdut în nori. Drăguții de noobi n-au fost tocmai încântați să afle că aceea este ținta noastră:)).

Acolo sus trebuie să ajungem 

Detaliu'

Sebiing 

Privire înapoi

Încă exista entuziasm:)) 

Indicatoare în Fruntea Moașei 

 Vârful Suru...

 ...și-un fir de apă

De acum aveam permanent în față ținta noastră, vedeam chiar și indicatorul din Șaua Suru. Urcarea era obositoare și părea că ne apropiem cu greu... Am încercat să-mi repar greșeala din ziua precedentă și m-am tot zbenguit între începutul și coada grupului, ca să am poze drăguțe din cât mai multe unghiuri. Cu ocazia asta am constatat că cei 7 noobi rămași și aparatul meu nu erau prea des în poziție generală, adică trebuia să vânez momentele în care obiectivul nu era coliniar cu nicio pereche de noobi:)).

 În viață există 2 atitudini:))

Contrast 

 Despre micile bucurii

Băieții se uită în aplicație, iar fetele fac treaba:) 

 Spre Șaua Suru

Privire înapoi și înainte

La un moment dat am fost complet învăluiți de nori. Bătea vântul și îi mișca repede, iar noi a trebuit să adăugăm straturi de haine. Am făcut o mică pauză de ciocolată, care ne-a dat puteri. Sebi a scos atunci o replică memorabilă: "Rareș, ești cu capul în nori și cu picioarele pe pământ!"😄.

Hipnotizați?! 

Detaliu luminos 

 Încă puțin (se vede indicatorul mic-mic în șa)

Indicator în Șaua Suru 

Acolo am mai făcut o mică pauză și ne-am pregătit sufletește pentru ceea ce vedem în fața ochilor: ditai urcușul care se sfârșea în nori. Drumul de 30 de minute este nemarcat, dar direcția este clară. Vitezele diferite au spart grupul în bucățele, iar eu am rămas cu Vlăduț care a trebuit să-mi asculte/suporte explicațiile despre numărarea pașilor. Metoda inspirată din cartea lui Tibi Ușeriu spune, mai precis, că atunci când nu mai poți, când ești obosit sau aproape de limită, să numeri 27 de pași. Apoi faci o scurtă pauză, și tot așa. Sigur, fiecare își alege numărul convenabil, noi am lucrat cu 20:)).

Șir de furnicuțe spre vârf 

Detalii 

Vlăduț...Îmi place să cred că asta a fost atmosfera generală în tura de noobi 

Ultimii pași spre Suru

"Hurdi Durdi, a fost prea greu...."

Varianta Adriana

Când vezi ce departe ai ajuns și ce mic, cât o palmă, a rămas orașul ce se vede în depărtare, parcă nici febra musculară nu se mai simte. Atunci când ai cu tine oameni veseli și iubitori de viață și de frumos, parcă nici teama de munte, de necunoscut, nu mai există. Urcarea pe vârf dezvăluie un peisaj superb, cu cascade și oi care urcă repede, ca sportivii de performanță. 

Peisaje verzi, nori ce învăluie munții.

Detalii (în poza a 2-a cu zoom se vede acoperișul roșu al cabanei)

Vârful Suru--Cabana Suru (nemarcat + triunghi roșu, 2h 30min)

Începem coborârea 

Mioare 

Mioare și noobi 

Această instagramăriță înnăscută:))

Băieții 

Like a lady 

Poteca noastră care șerpuiește 

Oh Yeahhhh

Ce frumos domină valea... 

Potecind 

Dovada că am fost și eu acolo (stresată, desigur) 

 Greu la urcare, dar mai greu la coborâre

Adidașii mei de trail running pe care îi iubesc 

La o bârfă ca băieții 

"VREAU 5 LEI!" (video și pariu: Matei)

Cabana Suru este situată într-un colț de voie bună. Este curată, primitoare, iar cabanierul este un om ce ne-a prezentat imediat regula cea mai importantă pentru turiștii care-i trec pragul: să ne "simtem" bine😊. În acea seară am avut parte de o mică distracție folk: cabanierul a cântat la chitară, iar oamenii l-au acompaniat vocal. Să nu uit de mâncare: la cabana Suru mâncarea e atât de bună și abundentă încât nimeni nu pleacă înfometat.

Despre vârful Suru: este un traseu care necesită puțină condiție fizică, dar îți oferă o adevărată experiență.

La ceas de seară 

 Miezul nopții a venit

Varianta Cipriana (pentru ziua 2)

Am spus deja câteva lucruri despre urcarea spre vârf. Coborârea a decurs fără probleme (bătăturile și durerile de tot felul nu se pun), și cred că pozele au spus povestea mult mai bine:). Ar merita explicat titlul: de fiecare dată când apărea întrebarea disperată "cât mai e😞?!", răspunsul standard era că este vina mea și a lui Sebi (cel care i-a spus Adrianei ca va fi ușor, că doar vom urca un deal; *facepalm*). 

Ajunși la cabană, unii băieți (nu dăm nume) s-au refugiat în cameră ca să prindă repede-repede meciul lui Liverpool, iar eu, Adriana, Vlăduț și Dragoș am început un joc de Catan. Și Sebi, să nu îl uităm, el era "banca". Nu vreau să dezgrop morții (prea tare), dar Sebi, în calitate de bancă, se comporta mult mai drăguț cu Dragoș decât cu mine. A picat 5? "Uite Dragoș cele 3 oi, 7 argile, și 100 de pietre". "Aaaa, Cipriana, ia-ți singură". Nu i-a dat cărți în plus, nimic de genul ăsta, Dragoș a câștigat pe merit (pe el nu-l urăsc așa tare). Dar Sebi, în stilul lui caracteristic atunci când vrea să fie pufi (și atunci a vrut, a continuat de la distanță un război personal de Catan puțin mai vechi), a reușit să mă scoată din pepeni chiar dacă nu juca efectiv. După toate astea, am revizuit o regulă veche...de acum nu o sa mai joc Catan când Sebi se află pe o rază de 10km, nu doar atunci când și el este jucător alături de mine😠.  

Seara a fost îmbunătățită exponențial de o tocană întârziată (foame mare) și, așa cum a povestit Adriana, am avut parte de cântece folk până târziu în noapte. Unii dintre noi au fost plăcut surprinși și au participat măcar cu zâmbete și murmureli (n-am crezut vreodată că o să fredonez Pușca și cureaua lată, singurul cântec ale cărui versuri le știam), dar alții s-au simțit puțin constrânși de context, și n-au păstrat o amintire plăcută a acelei seri. Așa că noaptea s-a lăsat cu greutate și cu discuții șoptite. 

Va urma.