Despre extravaganțe înainte de-un semi (III): Cindrel în Alergare 2019
Echipa: eu, Matei, Rareș.
Traseu: Semimaraton Cindrel în Alergare 2019 (20 km, 1100m + diferență de nivel).
Punct maxim: Șaua Bătrâna (1870m).
Varianta Matei
Câți km am alergat?
Uneori regret că nu cenzurez ce scriu invitații pe blogul meu:))))
Toată nebunia asta a început anul trecut când am vrut să participăm la X2 pe Negoiu și am ajuns în Vatra Dornei pentru Hit the Egg (nu îndeplineam cerințele pentru X2). Un an mai târziu, cu condiția de participare îndeplinită, am încercat să ne înscriem din nou să alergăm pe Negoiu. BAMBOOZLE. Băieții au mai adăugat o condiție: să termini în prima jumătate a semimaratonului alergat anterior. Cum Oușorul a fost prima cursă, conceptul de clasament ne-a fost complet străin, așa că evident nu îndeplineam cerința. Trecând peste dezamăgirea inițială, eu am ajuns la concluzia că organizatorii 2X2 au mai multă grijă de sănătatea noastră decât noi, pentru că, cel puțin eu nu eram pregătit cum trebuie pentru acea cursă...18 km pe Negoiu nu sunt 18 km în Herăstrău (și nici ăia...).
Ținând cont că noi ne doream să participăm totuși la încă un semimaraton montan (și eventual să nu ne cadă picioarele), am găsit Cindrel în alergare (insert link) din Păltiniș. Stațiunea este incredibil de liniștită în general și este locul perfect pentru câteva zile de calm. Asta dacă nu se pun manele la terasa de lângă telescaun, sau nu se taie pădurile înconjurătoare cu drujba...în rest e perfect. Problema reală cu alergarea cursei a fost rezolvată (Rareș, Cipriana și cu mine ne-am înscris), acum a rămas partea cea mai ușoară: pregătirea. După 4 ieșiri la alergat prin Herăstrău cu Rareș, pregătirea s-a considerat a fi completă (n.r. îmi pare rău că trebuie să intervin, dar Matei este modest: el era mult mai bine pregătit decât noi, alergase singur de multe ori, chiar și un semi în Brașov). Bine, eu aveam și un genunchi lovit, așa că am ținut la un nivel scăzut nivelul de efort la care urma să îl supun. Cred că decizia 100% corectă era să nu mai particip la cursă, dar aici nu mai erau organizatorii de la 2X2 să aibă grijă de mine să spună NU.
Fast forward: Cursa
Rareș și Cipriana (+Sebi) s-au gândit că un semimaraton nu e suficient de dificil, așa că au făcut un traseu până pe vârful Cindrel cu 2 zile înainte. Povestea este undeva aici (insert link 1 și 2). Eu am venit pe altă parte, ne-am întâlnit în Păltiniș cu o zi înainte de cursă, unde ei au mâncat, citez, "cea mai bună tocăniță de vită" și mi-au povestit despre excursia lor până la refugiul Cânaia și până la vârful Cindrel. Toate piesele se așezau încet la locul lor. Ne-am ridicat kit-urile (deși m-am panicat puțin că nu aveam foiță de supraviețuire și credeam că nu voi avea voie să iau startul) și am participat chiar și la ședința tehnică (not). Eu am înainte de curse aceleași sentimente pe care le aveam și în liceu, înainte de concursuri (mate, chimie...). Bine, cu diferența clară că la un examen scris, maxim poți să te rătăcești în drumul spre baie. Astfel, înainte să mă culc, mi-am pregătit lucrurile pentru a doua zi: tricou, număr, agrafe, adidași, rucsac etc, și mi-am scris pe o hârtiuță km la care se află punctele de alimentare și, într-un vârf de panică, am scris și numerele de urgență. E bine când n-ai nevoie de ele.
În dimineața cursei ne-am întâlnit la punctul de start, am făcut ultimele pregătiri, asta în timp ce Rareș descoperea o nouă melodie de la Metallica (insert link). În general, așezarea la start ar trebui să se facă în funcție de skill, oamenii pregătiți în față, cei mai puțin pregătiți în spate, nu câștigi cursa în primii 50m. Nu este olimpiadă, nu toată lumea este acolo ca să câștige (mai puțin alergătorii profesioniști) și asta îmi place la alergatul pe munte, fiecare este cu cursa lui. Cu toate astea, s-a decis să ne așezăm mai în față, ca și cum ne-ar fi ajutat să alergăm cursa cu 30 de secunde mai repede, să terminăm cursa în mai puțin de 1 oră și să batem toate recordurile...până la prima cotitură a traseului, la 300m de start, cred că mă depășiseră deja un sfert din participanți.
Din seria de succes "numai probleme, numai necazuri", am rămas fără baterie în căști după 10 minute, așa că am rămas cu mine și cu gândurile mele tot traseul, ceea ce nu îți dorești. Până acum au fost "numai probleme", urmează "numai necazurile" care se numesc dealuri sau urcări care durează vreo 2 km. Cred că am urcat continuu până la punctul de alimentare de la km 7 (Șaua Bătrâna), după care a urmat o coborâre (evident) destul de abruptă, urmată de câteva porțiuni drepte (picioarele mele antrenate pe asfalt nu au mai plâns la momentul ăla).
Studiasem profilul traseului înainte de cursă și știam că va mai fi o urcare destul de abruptă pe la km 15. Pe hartă părea destul de scurtă ca distanță. Dar după atâția km de târât prin pădure, orice ridicătură de pământ devine dificilă, nu mai spun nimic despre o urcare de 200m altitudine. Porțiunea a fost atât de solicitantă încât creierul meu a făcut scurtcircuit și a dat play pe repeat la melodia Hot Stuff lansată acum o mie de ani (insert link). Bine, asta și CORNER TAKEN QUICKLY ORIGI, foarte importantă asta.
ORIGIIIIIIIIIIIIIIIIIIIII
Într-un final, urcarea s-a terminat pe la km 16 (așa îmi spunea ceasul) și știam că mai am ceva până la ultimul punct cu apă, cel de la km 17,5. Dar după 2 minute văd că ajung la check point-ul respectiv...presupun că nu doar creierul meu a fost stricat de acea urcare. Nu m-am supărat foarte tare, asta însemna că sunt mai aproape de final și am o șansă să termin sub 3 ore. Nimeni: nimic, Matei: hai să termin sub 3 ore.
În ultima parte a cursei, traseul cobora destul de abrupt, ceea ce nu face bine deloc la picioare obosite, iar apoi dădea într-un final în drumul principal al stațiunii. Picioarele mele antrenate pe asfalt au simțit suprafața lor preferată și au prins viteză spre linia de sosire, trecută după 2 ore și 50 de minute de la start. Ținând cont de nivelul de pregătire, mă mulțumeam să trec viu linia de sosire (ceea ce nu pare din poza de final), timpul a fost un bonus. La scurt timp au venit și Rareș și Cipriana (separați de 4 minute) care au alergat împreună majoritatea traseului (aww). Sau asta spun ei. Oricum, s-a mai adunat o cursă, poate la anul ajungem la X2, iar dacă nu, mai sunt ani după.
Matei la finish (foto: Sebi)
Poza de final (foto: Sebi)
Varianta CiprianaSincer, scurt și la obiect: nu m-am pregătit deloc pentru acest semimaraton. Toată energia mea a fost îndreptată către treburile mele matematice, și deși m-am înscris la cursă încă din Aprilie, asta nu a reușit să mă motiveze, ci să mă facă să mă simt vinovată (poate nici atât). Când semi-ul era la 2 săptămâni, mi-am dat seama că am făcut-o lată și m-am gândit relativ serios să nu mă prezint la Start. Am pus totuși adidașii în picioare, să văd măcar materialul clientului și am scos mai bine de 5 km. Nu știu cum. Peste 2 zile, am scos 6.5 km și asta a fost. Am hotărât inevitabilul: trebuie să-mi asum că sunt o idioată, că nu m-am pregătit cum trebuie și să vedem ce iese.
But it gets worst...știind că timpul meu va fi groaznic și văzând că traseul de semi nu ajunge în zona Cânaia, am propus să mai facem un mică excursie înainte sau după cursă. Matei s-a retras politicos din această variantă, dar Rareș n-a zis nu, iar salvarea mea a venit de unde nu mă așteptam: Sebi, care a vrut la munte, la refugiu! Și uite așa, fast forward, suntem după aceste două zile superbe de traseu (1, 2), vineri seara. Mă dor genunchii, am făcut-o mai lată decât am estimat vreodată, iar mâine trebuie să alerg, 20 km. Știu că m-am simțit super ciudat când mi-am ridicat kit-ul de participare. Toata lumea era veselă, pregătită, entuziasmată, iar eu abia îmi târam picioarele, a fost nasol. Înainte de culcare, m-am dat cu Voltaren, am zâmbit a resemnare, și mi-am făcut rucsăcelul. Sâmbătă dimineața, la 7:30, m-am trezit tot resemnată, tot cu dureri de genunchi. Am mai dat cu un rând de gel, mi-am pus frumușel echipamentul și genunchierele, plus plasturi preventivi. Am ieșit pe ușă cu gândul extrem de viu "Hai s-o facem și p-asta"!
Măcar să fiu rujată *facepalm*
Încă un mic detaliu...proaspăt veniți de pe munte, nu mai aveam mâncare, și nici de unde cumpăra. Averea noastră consta fix în 4 batoane de la Decathlon și o banană de la Sebi. Am împărțit cu Rareș banana și un baton. Cu 20 min înainte de Start, mi-am dat seama că eu o să leșin pe drum dacă nu mai mănânc ceva, așa că cu chiu cu vai l-am convins să mai împărțim unul. Așa a venit această poză legendară în care Matei nu știe cum să se distanțeze de noi:
That poker face:))))
S-a dat start-ul și am început să alerg încetișor. În prima parte, un fel de buclă pe asfalt, a fost groaznic. Mă simțeam fără putere, mă depășeau oameni încontinuu, și m-a apucat o durere în dreapta care m-a făcut să fac o scurtă pauză de mers...după nici măcar un kilometru. Apoi am intrat în pădure, iar lucrurile au mers puțin de tot mai bine. Partea de început, care era plată, am alergat-o chiar binișor. Când am auzit în cască că am făcut primul km, am țipat tare, să știe și Rareș.
Dar poteca a devenit înclinată, iar acolo am încercat să mențin un ritm de mers alert. Simțeam inima cum îmi bate extrem de puternic, plămânii nu mă ajutau suficient, parcă mi se învârtea capul. Rareș se tot uita în spate și mă simțeam vinovată că stă după mine. Nu eram deloc grozav.
Marele avantaj a fost că știam drumul și de bine de rău, eram pregătită (psihic) pentru partea grea din semi, urcarea (până în Șaua Bătrâna). În mijlocul poienii Găujoara, după ce am întrecut în urcare câteva grupuri, m-am pus în fund și am deschis rucsăcelul pentru apă. Am dat peste gel, și am riscat. Știam că s-ar putea ca stomacul meu să nu se înțeleagă prea ok cu substanțele (nu mai luasem nimic de genul ăsta în viața mea), dar cu greu aș fi putut fi mai rău de atât dpdv fizic...l-am dat pe gât cu puțină apă. Pot spune cu mâna pe inimă că în 5 minute alergam iar (e drept, și traseul îmi permitea), într-un ritm foarte bun, fără să simt deloc dureri la genunchi. Și așa am ținut-o până în Șaua Bătrâna, la primul CP (km 7). Acolo se poate spune că mi-am luat cu adevărat micul dejun, și am bătut un isotonic roz care m-a transformat în inorog. Glumesc. Era o zi așa frumoasă, cu soare blând...iar eu puteam să alerg, în sfârșit!
Niște voluntari plasați strategic ne-au făcut semn și am cotit stânga, de unde a urmat o coborâre sălbatică. Alergam prin iarbă înaltă, turtită la pământ și uneori ne bucuram de umbra copacilor. Problema a fost că mereu așteptam să aud în cască că am mai parcurs un km...asta nu mi-a plăcut la mine: am alergat fiecare km cu gândul la următorul, știind că sunt mai aproape de final. "Hai s-o facem și p-asta"...știu că am forțat înainte de cursă și mă înțeleg, e ok că am gândit așa în condițiile date. Dar foarte târziu mi-am amintit că am visat la acest eveniment timp de un an, cu sau fără pregătire, iar acum, în loc să mă bucur de fiecare secundă, mă rog să se termine...
Revenind. Drumul a continuat pe-o potecă largă de pădure, printre bălți și crengi căzute, ș-apoi pe forestier. N-am specificat până acum, dar Rareș a alergat cu/a stat după mine. Nu știu exact de ce. Iar fraza zilei a fost: Hai, mai alergăm puțin? Până la copacul de acolo! Până la a doua baltă! Atunci strângeam din dinți, îmi luam avânt și alergam. De câteva ori am avut eu inițiativa, dar de mult mai multe ori, am fost cea care se oprea prima din alergat aruncând priviri neputincioase...
Trebuie să fiu sinceră și să mărturisesc că de fiecare dată când depășeam pe cineva, mă concentram tare să rămână așa situația. Dar nu am făcut-o cu răutate, pur și simplu era o metodă eficientă de a-mi menține picioarele în mișcare. Undeva înainte de km 17 a fost o ditai urcare prin pădure, și acolo, în viteza mea uzuală, am reușit să mai urc câteva poziții în clasament.
Țin minte clar cum la ultimul CP am întrebat cât mai avem și ni s-a răspuns că sunt 2,5 km (Runtasticul meu pierduse la un moment dat semnalul și era puțin în urmă). Am stabilit să dăm tot ce mai avem, să alergăm. Cu toată decizia asta, la prima pantă întâlnită, am abandonat. Rareș s-a uitat în spate, și i-am făcut semn a mia oară să fugă el...și s-a dus. După acel deal nenorocit, au fost kilometrii mei de suflet ai acestei curse. Mi-aș fi dorit să-l prind din urmă pe Rareș și am realizat că termin semimaratonul, că se termină și acest vis. Așa că m-am agățat cu dinții de acei ultimi km și am alergat cât m-au ținut pe mine picioarele și plămânii, am dat efectiv tot ce am putut. Mi-amintesc că era o coborâre turbată pe sub telescaun și mai mulți s-au dat la o parte să facă loc locomotivei (adică mie:))) ).
Hai că pasul ăla are o lungime decentă
Ultima parte a fost asfalt și m-a dărâmat, m-am simțit nevoită să o iau la pas. Dar erau acolo oameni care atunci când m-au văzut, au început să strige și să aplaude; o ultimă fărâmă de orgoliu a ieșit la suprafață, am mimat o alergare până am văzut linia de finish. Acolo așteptau mai mulți copii, participanți la cursa Familiei și aceștia au întins mânuțele să batem palma...așa că ultimii 3m din Cindrel în Alergare i-am petrecut cu lacrimi în ochi, încercând să-mi concentrez toți neuronii să nu ratez vreo pălmuță întinsă...
Așa vreau să-mi amintesc de acest eveniment
N-am apucat să pun bine frână sau să-mi admir medalia, că a venit Sebi spre mine, apoi și ceilalți. Nu mai știu exact ce mi-a spus, cred că m-a felicitat, cert este că eu gâfâiam efectiv ca o măgăriță și cu greu am articulat un stai puțin că nu pot să respir...
Știu că am un cuib în cap, dar după 20 km nu arăți chiar ca pe catwalk...
Puțin emoționată
Mi-am învățat lecția, DAR nu regret nimic. Știu că m-aș fi simțit neîmplinită dacă nu mergeam până la Cânaia, pe vârf sau Iezerul Mare. Mă bucur nespus că am apărut la start și că mi-am asumat greșelile, și că am reușit să trăiesc din plin măcar ultimii kilometri. E un vis îndepărtat, dar sper ca la un moment dat să mă întorc la start pentru proba de maraton, cred că aș plânge de fericire să văd lacul în cadrul cursei...dar mai e mult până atunci. De amintit melodia zilei (pe care shuffle-ul de la telefon mi-a pus-o de 5 ori).
Am terminat în 3h 27 min, mult mai bine decât la Oușor (deși acolo au fost cu 3 km mai mult și încă 100m diferență de nivel pozitivă). Eu consider că anul trecut eram mult mai bine pregătită, cred că timpul ăsta i se datorează în mare măsură lui Rareș care a tras de mine, m-a ambiționat și și-a împărțit ciocolățile cu mine înainte de urcări.
Mi-am mai dat seama de ceva: e minunat să am un domeniu în care mă bucur că ies ultima, doar pentru că termin și primesc medalie. Sunt destul de competitivă în celelalte aspecte ale vieții mele și am fost învățată să țintesc sus, dar sper ca alergatul și semimaratoanele să nu ajungă în acea categorie, e reconfortant să nu mă intereseze clasamentul.
Organizarea a fost foarte bună. Traseul este în urcare, mai ușoară, mai pieptișă, până în Șaua Bătrâna, dar de acolo devine 99,9% alergabil (cel puțin așa îmi amintesc). Din punctul ăsta de vedere, mi s-a părut mai prietenos decât Oușorul (fără să luăm în seamă că acolo sunt 3 km în plus și încă 100m diferență de nivel). Sunt suficiente puncte de hidratare, poate mi-aș mai fi dorit încă unul de alimentare (au fost 2). Voluntarii drăguți și săritori, se vede că este un concurs aflat la a 8-a ediție, lucrurile au mers ceas. Mi-aș fi dorit poate ca miezul traseului să fie undeva mai în inima munților, pe un vârfuleț, ceva, dar îmi dau seama că natura a construit Cindrelul în așa fel încât trebuie să mergi muuuuuult până la zona lui centrală. În orice caz, Șaua Bătrâna este un punct de belvedere frumos, se vede clar Vf. Cindrel de acolo, și te face să visezi că poate cândva o să ai picioarele necesare pentru maraton.
Listă cu lucruri învățate
-Nu e ok să faci trasee înainte de cursă.
-Micul dejun e foarte important și știi de dinainte că ai nevoie de el, așa că gândește-l din timp.
-Isotonicul îți face sete, dar îți dă aripi.
-Poate e ok să încerci niște geluri în lunile de pregătire, să vezi ce tolerează organismul tău și să vezi ce te ajută cel mai mult.
-Câteva gurițe de ciocolată înainte de urcări ajută.
-Indiferent de dureri, apreciază fiecare moment din cadrul unei curse.
-Cu două semi-uri la activ îmi dau seama că e ok să bagi tare și undeva înainte de ultimii km:).
-Cel mai greu într-un semi e să alergi atunci când nu te vede nimeni (nu ai om în față sau spate). Nu pierde momentele alea, cineva acolo sus știe că trișezi:), așa că fugi până la primul copac, prima baltă, primul semn nou etc.
-Te rog, pregătește-te din timp.
Mulțumiri (foto: Sebi)
